L-au judecat. Niște oameni L-au judecat pe El, Omul, care era Dumnezeu din Dumnezeu.
Stați! Nu vă uitați prea de sus la cei care au făcut asta atunci, judecându-i.
Să fim sinceri. Și azi Îl judecăm. Alți oameni, alte instanțe, același proces… aceeași sentință.
Și-L condamnăm repetat, ca și când El ar fi vinovat pentru toate fărădelegile și nedreptățile comise de noi, oamenii, pe pământ.
Îi cerem socoteală.
Îl luăm la întrebări.
Îi reproșăm.
Îl batjocorim prin gândurile, cuvintele și faptele noastre murdare.
Îl scoatem vinovat.
Îl respingem.
Îl contestăm și-L condamnăm zilnic, ca-ntr-un proces absurd care nu se mai termină, și în care orbi și surzi, amuțiți de propriile mustrări de conștiință, evităm confruntarea cu noi înșine, ascunzându-ne în spatele unui declarativ „sunt asumat” (folosit oricum greșit).
Prezența Lui ne incomodează, tocmai pentru că în prezența Lui suntem goi și descoperiți.
În prezența Lui nu ne putem preface că suntem altcineva decât cine suntem cu adevărat.
Când Îi intentăm proces lui Dumnezeu, căutând temei pentru necredința noastră, de fapt respingem adevărul despre noi, respingem urâțenia chipului nostru pervertit de păcat. Îl contestăm și-L condamnăm pentru că știm că nu putem face nimic să merităm dragostea Lui, oricâte canoane și tradiții am îndeplini. Îl condamnăm din mândrie. Ne e mai la îndemâna firii să ne auto-îndreptățim, să ne justificăm necredința prin argumentații care oricum nu stau în picioare, decât să Îl recunoaștem ca Domn și Mântuitor, să ne acceptăm vina, primind dragostea și harul Lui incomensurabile. Un dar scump, plătit nu cu câțiva arginți, ci cu preț de sânge.
Da, tâlharul de pe cruce și-a asumat responsabilitatea pentru vina lui, a recunoscut-o. Atunci și acolo a început mântuirea lui. Primul păcătos iertat, absolvit de vină. Primul om care a acceptat oferta de pace a lui Dumnezeu. Primul rod al iubirii pe care ne-a arătat-o Tatăl.
Și știți ce e trist? Că-n tot procesul ăsta nedrept, nici măcar nu realizăm că sentințele prin care ne împotrivim dragostei Lui nu-l afectează pe El, ci pe noi.
(…) nu Mă plângeți pe Mine, plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri.
(Luca 23:28)
Nu s-a găsit nici o vină în El. (…) Și totuși a fost condamnat. Condamnat pentru că ne-a iubit până la capăt! O iubire pe care suntem din ce în ce mai puțin capabili s-o înțelegem, s-o acceptăm și s-o trăim!
Isus zicea: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”
(Luca 23:34)
Doamne, iartă-ne, că într-adevăr nu știm ce facem!
E vineri, dar duminica vine!
lidiaposteuca.wordpress.com 