Povestea unui vis de iarnă

Îmi place iarna.
Ea reușește, de fiecare dată, să scoată la iveală copilul din mine…

Îmi aduc aminte cum ne trezeau părinții, uneori în toiul nopții, să ne dea vestea primei ninsori. Când auzeam „hai să vedeți cum ninge afară”, ca prin magie ne sărea somnul. Ne dădeam jos din pat, înghesuindu-ne pe la geamuri… Cu ochii mari, cuprinși de uimire, priveam fulgii mari și pufoși… Nu ne mulțumeam să-i privim, ne rugam de părinți să ne lase afară. Vroiam să fim primii care lasă urme în zăpada albă, încă neatinsă. Cedau repede, ba chiar se îmbrăcau și veneau cu noi. Pesemne că ieșea la iveală și copilul din ei…

Spre surprinderea noastră, nu eram singurii. Prin jurul blocului erau și alți vecini cu copiii lor. De fapt eram toți niște copii, mai mari sau mai mici. Nu conta că era după miezul nopții, bucuria primei zăpezi trebuia trăită chiar atunci și pusă la păstrare în sertarele cu amintiri din copilărie. Așa se înfiripa în fața blocului o joacă pe cinste între copiii și părinți… Cazemate, bulgări, oameni și îngeri de zăpadă, râsete de toate culorile spărgeau liniștea nopții.

Joaca ținea până când frigul ne îmbujora obrajii. Înghețați și obosiți ne întorceam la căldură, bucuroși că am mai trăit încă un vis de iarnă.