Povestea unui vis de iarnă

Îmi place iarna.
Ea reușește, de fiecare dată, să scoată la iveală copilul din mine…

Îmi aduc aminte cum ne trezeau părinții, uneori în toiul nopții, să ne dea vestea primei ninsori. Când auzeam „hai să vedeți cum ninge afară”, ca prin magie ne sărea somnul. Ne dădeam jos din pat, înghesuindu-ne pe la geamuri… Cu ochii mari, cuprinși de uimire, priveam fulgii mari și pufoși… Nu ne mulțumeam să-i privim, ne rugam de părinți să ne lase afară. Vroiam să fim primii care lasă urme în zăpada albă, încă neatinsă. Cedau repede, ba chiar se îmbrăcau și veneau cu noi. Pesemne că ieșea la iveală și copilul din ei…

Spre surprinderea noastră, nu eram singurii. Prin jurul blocului erau și alți vecini cu copiii lor. De fapt eram toți niște copii, mai mari sau mai mici. Nu conta că era după miezul nopții, bucuria primei zăpezi trebuia trăită chiar atunci și pusă la păstrare în sertarele cu amintiri din copilărie. Așa se înfiripa în fața blocului o joacă pe cinste între copiii și părinți… Cazemate, bulgări, oameni și îngeri de zăpadă, râsete de toate culorile spărgeau liniștea nopții.

Joaca ținea până când frigul ne îmbujora obrajii. Înghețați și obosiți ne întorceam la căldură, bucuroși că am mai trăit încă un vis de iarnă.

Gânduri. La final de 2020…

Suntem aici toți. Toți cei care am rămas.

Lăsăm în urmă un an neobișnuit, greu, copleșitor. Un an în care am pierdut, dar am și câștigat. Am pierdut în dimensiunea pământească, dar am câștigat în dimensiunea eternă a vieții.

În mijlocul zilelor de foc, de încercare, de durere, de neputință, când eram pe punctul de a ceda și de a ne lăsa cuprinși de tristețe și deznădejde, chiar atunci și acolo, în mijlocul zdrobirii, fără să ne dăm seama pe loc, primeam mai mult decât pierdusem… Primeam pace, încredere, speranță, o credință întărită de credincioșia unui Dumnezeu unic, al cărui ajutor promis nu lipsește în nevoi. Un Dumnezeu care șterge lacrimi, care înconjoară pe dinainte și pe dinapoi, care nu obosește iubindu-ne, iertându-ne, dăruindu-ni-Se clipă de clipă, la nesfârșit…!

Poate ai pierdut anul acesta oameni, vise, planuri, un loc de muncă, bani, sănătate… Dacă în mijlocul pierderilor ai reușit să rămâi credincios în El, să vezi, dincolo de pierderi, mâna Lui ocrotitoare, aripile Lui întinse peste viața sufletului tău, ochii Lui veghind de deasupra, urechile Lui ascultându-ți rugăciunile, pacea Lui susurând blând în inima ta, pașii Lui alergând spre tine cu vești bune, atunci ai câștigat mai mult decât ai pierdut!

2020 poate nu a fost un an bun, dar Dumnezeu a rămas bun, pentru că El nu se schimbă!

„Căci bunătatea Ta este înaintea ochilor mei (…)”
(Psalmii 26:3)

Când tragem linia în dreptul acestui an, să nu numărăm doar pierderile, ci și binecuvântările. Pierderile pot ieși mai ușor în evidență, pentru că suferința iese mereu la suprafață. Ne-ar putea ajuta un pix și o foaie să scoatem în evidență și binecuvântările, a căror strălucire se întrevede mai greu când e ascunsă într-o inimă frântă.

O rugăciune ascultată…
Un cuvânt de încurajare auzit la momentul potrivit…
O veste bună…
Un ajutor primit pe neașteptate…
Pacea care întrece orice pricepere…
Un strop de înțelepciune în plus…
Un prieten adevărat…
Un dar prețios…

(…) Continuați și veți descoperi atât de multe daruri nemeritate, atâtea binecuvântări!

Eu închei anul cu inima plină de mulțumire, încredere și putere reînnoită, pentru că L-am văzut pe El acolo, lângă mine, în mijlocul pierderilor. Văzându-L, am câștigat nespus mai mult decât am pierdut! Tot ce îmi doresc acum este să rămân lângă El, pentru că de aproape Îl pot vedea mai bine, Îi pot vedea mai bine frumusețea.

Pentru 2021, vă doresc să-L vedeți mai mult pe Dumnezeu, în tot ce veți avea de trăit!

„Încununezi anul cu bunătăţile Tale și pașii Tăi varsă belșugul.”
Psalmul‬ ‭65:11

E din nou Crăciun

Pentru mulți oameni acest Crăciun este cel mai greu de până acum. E primul Crăciun fără un bunic, un părinte, fără un soț, un copil, un frate sau o soră… E primul Crăciun în care bucuria sărbătorii este umbrită de suferința firească pe care o lasă în urmă pierderea cuiva foarte drag. E un Crăciun trist, paradoxal.

Într-un efort palid de a mai înveseli puțin atmosfera acestui Crăciun, marcat de statisticile negre revendicate de necruțătorul #covid19, prin orașe, pe străzi, în vitrine au răsărit brazi cu lumini care sclipesc jucăuș, îmbietor.

Casele au fost împodobite și ele cu lumini și ornamente strălucitoare, mult mai devreme decât în alți ani, semn că oamenii tânjesc după bucurie.  

Oriunde privim cu ochiul liber, vedem o lume întreagă pregătită de sărbătoare.

Pe dinafară e Crăciun. E frumos. Totul strălucește.

Pe dinăuntru, însă, câți dintre noi mai avem Crăciun?
Mai strălucește în noi ceva din steaua Lui?
Ne mai pregătim sufletele de sărbătoare sau ne-am oprit doar la ce se vede pe dinafară?

Întreb… pentru că sufletul nu poate fi împodobit cu ghirlande, globuri, beculețe. Sufletul strălucește a sărbătoare, doar dacă e luminat de credința în Isus. Cum vom putea reflecta iubirea și pacea Lui, când ne aglomerăm cu atât de multe… încât nu ne mai rămâne nici loc, nici timp pentru El?

Fără El, e trist de Crăciun. Sunt atât de mulți oameni triști de Crăciun… Și noi, pierduți printre atâtea străluciri de o clipă, nu vom putea, nici de această dată, să le arătăm drumul spre El.

Mi-e sufletul lacrimă de ceară.
Avem atât de mult Crăciun de jur împrejur, dar din ce în ce mai puțin în noi…

De ce plâng…?

Se împlinește o săptămână de când vorbesc despre tine… la timpul trecut. Știu, știu că pentru tine tot ce a însemnat durere, neputință și lacrimă s-a terminat. Știu că ți-e bine acolo sus… și totuși plâng.

Plâng pentru că mi-ar fi plăcut să fi fost scutit de boală, să fi avut parte de o bătrânețe tihnită, cu zile senine, în care să îți amintești cu bucurie de tot ce a fost bun și frumos în viața ta…

Mai plâng pentru că distanța nu mi-a permis să te văd atât de des, să povestesc cu tine față-n față sau să te răsfăț cu vreo supă sau vreun dulce pregătit de mine…

Și plâng pentru că nu știu dacă am reușit să îți arăt câtă iubire, cât respect și câtă mulțumire adunasem, de-o viață, în inima mea pentru tine…

Plâng pentru că nu am putut fi lângă tine să te alint și să te încurajez când aveai atât de multă nevoie…

Taticu iulie 2020

Plâng pentru că fiecare gând care se oprește acum în dreptul numelui tău e o lacrimă… de regret, iubire și recunoștință.

Alinarea mea e gândul că tot greul pe care l-ai îndurat în ultimii ani s-a terminat și că acum te odihnești de toată alergarea, de toate ostenelile și suferințele pământești…

„Și am auzit un glas din cer care zicea: “Scrie: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” “Da”, zice Duhul, “ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc.14:13)

Acum plâng, dar știu că va veni și ziua în care fiecare gând care-mi va aminti de tine, îmi va însenina fața cu un zâmbet… pentru tot ce mi-ai fost aici, pe pământ, mie.

Mă uit la ultima noastră poză. Zâmbești. Zâmbim amândoi…!

Taticu 19 iulie 2019

Ne-om revedea acolo sus, Tăticule! 

„Există o sfinţenie în lacrimi. Ele nu sunt semne ale slăbiciunii, ci ale puterii. Ele vorbesc mai elocvent decât zece mii de limbi. Sunt mesagerii unei dureri copleşitoare, unui regret adânc şi a unei iubiri de negrăit.”
(Washington Irving)

Zile și zile…

Azi e ziua în care numeri anii… ! Ani care au adunat în ei tot felul de zile.

Unele însorite, altele umbrite de tristeți sau de ploi răsunătoare. Zile în care ți-a bătut în piept speranța sau în care deznădejdea ți-a clătinat gândul și pasul…

Zile în care te-ai ridicat peste toate sau în care te-ai prăbușit…

Zile în care ai încurajat sau în care ai avut nevoie de încurajare…

Zile în care ai cules mulțumire, împlinire și pace din tot ce te-a înconjurat, dar și altele în care le-ai risipit…

Zile în care te-ai odihnit în El sau în care te-ai neliniștit în mijlocul frământărilor vremelnice…

Fie ușoare, fie obositoare, fiecare zi dusă la bun sfârșit a fost o dovadă în plus a dragostei, purtării de grijă și credincioșiei Tatălui de sus față de tine!

Din fiecare ieri ai deslușit înțelesuri noi ale vieții, dragostei și credinței, care te-au învățat să trăiești deplin azi și te-au pregătit pentru orice ar aduce ziua de mâine.

Aș vrea ca toate zilele, care-ți vor aduna anii următori, să fie doar senine, lipsite de griji, de dureri pămânești și poveri sufletești… Știu că nu vor fi toate așa, dar mai știu ceva ce îmi dă liniște și mă umple de nădejde când mă gândesc la tine. Știu că atunci când vei păși prin arșița unor zile ca acestea, credința ta în bunătatea Lui îți va răcori sufletul și-ți va umple inima cu pace.

Anii sunt doar un număr, credința este cea care le dă valoare eternă!

Mă rog să te bucuri de acest minunat dar al credinței în toate zilele vieții tale, iar Cel în care te încrezi să fie mereu adăpostul, sprijinul și nădejdea ta!

La mulți ani, draga mea Miki!

♥Te iubesc pentru tot ceea ce mi-ai fost, îmi ești și-mi vei fi mereu!

Inimă de femeie

Când a creat femeia, Dumnezeu a așezat în ea o măsură echilibrată de sensibilitate și putere. Femeile au o capacitate uimitoare de a însemna atât de mult pentru atât de mulți oameni… Uneori a fi soție, mamă, soră sau prietenă poate fi extrem de copleșitor. Dincolo de ușile închise, dincolo de tăceri și cuvinte, dincolo de zâmbetele largi pe care le afișează, multe femei duc lupte grele despre care nu știe nimeni.

Fiecare inimă își cunoaște necazurile și lacrimile ascunse în spatele unui zâmbet curajos.

Este nevoie de inima unei femei ca să înțeleagă inima altei femei.

Nu putem să ne înălțăm inimile decât ridicându-ne una pe cealaltă. Și nu ne putem ridica decât prin credința în promisiunile Lui.

Nu există mai mare putere decât aceea de a trăi cu credința în Dumnezeu, chiar și în mijlocul celor mai mari încercări. Necazurile nu durează pentru totdeauna, dar El nu pleacă niciodată de lângă o inimă frântă.

Indiferent de ceea ce ne-ar putea aduce întristare la un moment dat, încrederea în promisiunile lui Dumnezeu ne dă speranță în orice împrejurare. Vă încurajez să vă încredeți deplin în El, la fiecare pas pe care îl faceți în călătoria vieții voastre pe pământ.

„În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea.”
(Ioan 16:33)

 

Rugăciune

Doamne, te rog, mă iartă
pentru tot ce nu sunt
din tot ce-ai fi vrut să fiu
pentru tot ce n-am făcut
așa cum Mi-ai cerut
și cum Ți-ar fi plăcut…

mă iartă c-am ales
de mult prea multe ori
să fac ce spune lumea,
în loc să Te ascult…

mă iartă pentru vorba
ce trebuia s-o tac
și pentru orice tăcere
ce trebuia s-o strig…

mă iartă pentru luptele
sfârșite în lacrimi și durere,
când am crezut în mine
mai mult decât în Tine…

mă iartă pentru teama
pe care n-o înfrunt,
ci-o cuibăresc în mine
și-o folosesc drept scut

mă iartă pentru clipa
cea risipită-n vânt
când am atâtea-n minte
și uit de-al Tău Cuvânt

mă iartă pentru vina-mi mare
de-a fi atât de mic
încât, spre Tine, nici privirea
nu pot să mi-o ridic

mă iartă și mă ia de mână
așa ca la-nceput
mă-nvață iarăși pașii
credinței, iertării și iubirii,
și-mi fă din harul Tău un far
să-mi lumineze calea
ce duce sus, la Tine!

Adopția… schimbă lumea unui copil

 

Adopția este miracolul care s-ar putea întâmpla oricărui copil abandonat sau rămas orfan.

Adopția nu este soluția la problema unei familii care nu poate avea copii. Adopția este soluția la problema unui copil care nu are familie.

Adopția nu este despre a găsi copilul potrivit pentru o familie. Adopția este despre a găsi familia potrivită pentru un copil.

Adopția unui copil nu trebuie să răspundă la nevoia neîmplinită a unei familii de a oferi dragoste. Adopția unui copil este exclusiv despre nevoia acelui copil de a primi dragoste.

Adopția unui copil nu trebuie să aibă ca scop împlinirea dorinței noastre de a deveni părinți, de a ne auzi strigați cu apelativele „tată” și „mamă”. Adopția are ca scop împlinirea nevoii sau a dorinței unui copil de a avea părinți, de a avea pe cineva care să îi fie „tată” și „mamă”.

„S-ar putea ca lumea să nu se schimbe dacă adopți un copil,
dar pentru acel copil lumea va fi schimbată.”
(necunoscut)

Adopția nu ar trebui să fie un subiect de interes doar pentru cei care nu au copii. Adopția este un subiect care ar trebui să ne intereseze pe toți.

Adopția nu este doar pentru familiile bogate. Adopția îmbogățește un copil cu o familie.

Adopția unui copil nu ar trebui să fie ceva neobișnuit. Adopția unui copil ar trebui să fie la fel de naturală ca nașterea.

Adopția nu este despre părinți adoptivi și copii adoptați. Adopția este despre familie, părinți, copii, iubire, grijă, bucurie, tristețe, speranță, durere, îngrijorare, teamă, curaj, viață.

Adopția este darul prin care ne dăruim pe noi înșine unui copil, devenind astfel ai lui și el al nostru, pentru totdeauna.

„Dumnezeu dă o familie celor părăsiți…”
Psalmii 68:6a

Absolvenților de liceu…

Am mai trecut pe aici, dar nu așa…
Părinți, liceeni, profesori, toți am trecut pe aici, dar niciodată așa.

Azi, ar fi trebuit să ne trezim cu o stare de entuziasm, nu în stare de alertă…

Azi, ar fi trebuit să avem o dimineață destul de agitată, cu multe detalii de pus la punct înainte de a ieși în grabă din casă…

Azi, ar fi trebuit să fim invitații voștri la ultimul eveniment important din viața de elev, festivitatea de absolvire a liceului…

Azi, ar fi trebuit să vă sărbătorim, încurajându-vă să zburați tot mai sus, mai departe și mai înalt…

Azi, ar fi trebuit să fim acolo, în mulțimea adunată în curtea liceului, trăind împreună cu voi emoțiile unice de rămas bun…

Azi, ar fi trebuit să aveți ultima oră de dirigenție din viața de elev…

Azi, ar fi trebuit să răspundeți prezent când vă auzeați numele la ultima strigare a catalogului…

Azi, ar fi trebuit să primiți aplauze și felicitări pentru ultimele rezultate obținute ca liceeni…

Azi, ar fi trebuit să vă îmbrățișați profesorii și părinții, mulțumindu-le pentru contribuția pe care au avut-o ca voi să deveniți mai buni și mai valoroși ca oameni…

Azi, ar fi trebuit să vă felicitați între voi pentru că ați încheiat cu succes încă o etapă pe drumul cunoașterii…

Azi, ar fi trebuit să ni se întâlnească privirile, lacrimile și zâmbetele într-un dialog despre trecut, prezent și viitor. Un dialog fără cuvinte, dar atât de grăitor…

Azi, ar fi trebuit să vă uitați cu drag până și la colegii cei mai „sâcâitori” sau la profii cei mai „severi”, cuprinși fiind deja de sentimentul de dor de ei, de toți…

Azi, ar fi trebuit să vă răsune pentru ultima dată pașii pe coridoarele liceului, în acompaniamentul râsetelor vesele și colorate…

Azi, ar fi trebuit să sune de ieșire clopoțelul, pentru ultima dată…

Azi, ar fi trebuit să fie rândul vostru să primiți flori…

Azi, ar fi trebuit să vă asigurăm, încă o dată, că sunteți pregătiți de un nou zbor, spre noi și noi orizonturi, că aveți puterea să depășiți orice obstacol ca să vă atingeți visurile…

Azi, ar fi trebuit să vă ascultăm inimile tinere bătând la unison, în timp ce vocile voastre ar fi intonat tradiționalul:

Gaudeamus igitur
Iuvenes dum sumus…
(…)
Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.

Să ne bucurăm așadar
Cât încă suntem tineri
(…)
Trăiască școala!
Trăiască profesorii!
Trăiască fiecare-ntrebător!
Trăiască fiecare-ntrebătoare!
Fie ca ei să-nflorească de-a pururi.

Azi, ne pare rău că nu vă putem aplauda la scenă deschisă…

Azi, suntem alături de voi, simțim cu voi și credem în succesul vostru de mâine, pentru că știm că ar fi nevoie de mult mai mult decât o absolvire cu felicitări de la distanță ca să vă frâneze elanul!

Azi, absolviți-ne de vina de a nu vă fi putut oferi o zi așa cum ați fi meritat!

Înfruntați viitorul cu curaj, păstrându-vă sufletul curat, frumos și bun, pășind înainte cu încredere în voi și cu credință în Dumnezeu!

Felicitări, dragi absolvenți!
Felicitări, draga mea absolventă!

3

Străin… prin inima altora

„Inima își cunoaște necazurile și nici un străin nu se poate amesteca în bucuria ei.”
Proverbele 14:10 VDC

În viață, omul adună necazuri și bucurii. Orice om are parte și de unele și de altele. Nu am auzit și nu am întâlnit vreun om care să fi avut parte doar de bucurii sau doar de necazuri. Viața nu e liniară. Are urcușurile și coborâșurile ei. Deși viața fiecărui om este ca o carte închisă, se întâmplă să fim și noi martorii direcți sau indirecți ai necazului sau bucuriei cuiva. Uneori pentru că suntem din familie, alteori pentru că facem parte din cercul de prieteni apropiați sau doar pentru că auzim, întâmplător, vreo noutate despre cineva. Dacă se întâmplă să ni se dea acces la o pagină sau poate la un întreg capitol din viața cuiva, încredințându-ni-se vreo taină a inimii, înseamnă că ni s-a acordat un privilegiu deosebit, acela al încrederii.

Ce facem cu ceea ce ni s-a încredințat sau cu ceea ce aflăm despre un om aflat într-un anume moment al vieții lui? Ne mai bucură veștile bune despre alții? Ne mai întristează necazurile altora? Sau, dimpotrivă, ne grăbim să analizăm și să tragem concluzii pripite, să emitem judecăți de valoare bazate pe propriile limitări și filtre de gândire? Sunt întrebări pe care, din când în când, fiecare dintre noi ar trebui să și le pună. Pentru că la aceste întrebări va răspunde un adevăr despre noi, nu despre ceilalți.

Prin structura noastră, prin natura umană, avem tendința de a privi în jur, de a ne uita la ceilalți, de ne compara cu ei, de a fi interesați de ce li se întâmplă. La fel de adevărat este că vorbim despre alți oameni și despre aspecte din viața lor. Ceea ce nici nu e greșit, în măsura în care o facem cu scopul de a aprecia, a încuraja, a ajuta sau a ne inspira.

De cele mai multe ori, însă, ne uităm spre ceilalți nu pentru că suntem noi buni și pentru că vrem să le facem bine, ci pentru că suntem curioși… Până aici nu ar fi nici o problemă, că și curiozitatea face parte din natura umană. Problema apare după ce am tras cu ochiul în viața altora doar pentru a mai găsi ceva de analizat, de comentat, de criticat, de etichetat. Și nu e greu de găsit, că nimeni nu e perfect.

Chiar dacă nu am scormoni în viața lor, rețelele de socializare și alte platforme online ne aduc subiectele pe tavă, la cald, vârându-le fix sub privirile noastre curioase. Spațiul social media a devenit terenul unde aruncarea cu piatra (vorba) și aflarea în treaba altuia au devenit sporturi de performanță. Dacă am insista, am putea identifica și câțiva olimpici… Nu vrem însă din observatori (cu sau fără voia noastră) să devenim la rândul nostru practicanți ai acestui sport.

Cum îi recunoaștem pe „creștinii” practicanți ai acestor sporturi și altora afiliate…? Nimic mai simplu. Îi identificăm după determinarea cu care se năpustesc asupra altora cu fel de fel de critici, vorbe aspre, comentarii răutăcioase, afirmații denigratoare prin care încearcă să-i influențeze și pe alții să gândească la fel ca ei.

Are cineva un succes, vreo bucurie, îi vedem prezenți acolo și pe „olimpicii noștri”… gata de acțiune. Nu să aplaude, nu să felicite sau să se bucure de reușita cuiva, ci să împrăștie vreo răutate gratuită.

Are cineva un eșec, vreun necaz, iată-i și acolo… martori nelipsiți. Nu, nu au la ei cuvinte de încurajare sau de compasiune. Cum să aibă, când ei se bucură de necazul altuia? Dacă totuși nu se bucură, atunci tot le scapă o concluzie din categoria: „a primit ce-a meritat”, „l-a pedepsit Dumnezeu”.

Ei ca ei… dar să ne întoarcem la noi. Că, până la urmă, noi trebuie să ne cercetăm întâi pe noi înșine. Să nu credeți că nouă nu ni se poate întâmpla. Oricare dintre noi putem cădea oricând în această capcană a judecății altora. Dacă nu veghem, ne vom găsi chiar noi în poziția celui care judecă, condamnă și comentează alegerile, stilul de viață și comportamentele celorlalți. Dacă ni se mai întâmplă să și simțim vreo urmă de satisfacție cu privire la nereușita cuiva sau un strop de invidie când altuia i se întâmplă ceva bun și frumos, atunci e cazul să cădem și mai serios pe gânduri. S-ar putea să fie vorba mai mult despre noi, decât despre ceilalți. S-ar putea să fie mai mult despre propriile neîmpliniri, neputințe, imperfecțiuni, dureri ascunse, frustrări adunate, despre luptele noastre cu firea și cu înfrângerile care ne-au marcat existența.

Viața celorlalți trebuie să ne privească doar în măsura în care vrem, în mod exclusiv și direct, să le facem bine. Altfel nu are nici un sens, iar iluzia că ne-ar folosi la ceva se va rezuma la cele câteva secunde în care, măsurându-i pe alții, ne vom amăgi că suntem cu o treaptă mai deștepți, mai superiori, mai înțelepți, mai sfinți, mai… Și e trist că nu ne vom da seama chiar în acel moment, în care ne vom simți mai presus decât acela căruia îi întoarcem viața pe toate părțile, că nu facem decât să coborâm treaptă cu treaptă, mult mai jos decât credeam că este el.

Dacă nu ne disciplinăm, dacă nu renunțăm la a ne crede „mai … ” decât ceilalți, s-ar putea ca, la un moment dat, să ne treacă prin cap că suntem îndreptățiți să-i așezăm sub lupă, convingându-ne singuri că nu greșim cu nimic, că nu facem decât să spunem „adevărul”. Un adevăr care poate fi trunchiat, exagerat, distorsionat sau chiar lipsit de orice urmă de adevăr, pentru că nu putem ști cu exactitate ce se întâmplă în viața altora. Caz în care judecățile noastre de valoare sunt lovite de nulitate.

Și cum ar putea fi posibil să cunoaștem despre alții, lucruri, pe care nici în dreptul nostru nu le-am putea defini concret?

Trecem unii pe lângă alții, aparent senini, nelăsând să se întrevadă decât foarte rar vreo urmă de supărare adunată în vreun colț de ochi. Vorbim unii cu alții, despre una despre alta, rămânând în același timp muți, nespunându-ne nimic. De ce? Pentru că nu avem încredere să dăm drumul strigătului de bucurie sau de durere. Pentru că ne e teamă să nu fim judecați. Oameni cu care petrecem destul de mult timp, cu care vorbim foarte des, poate cineva din casa noastră sau prietenul cel mai bun, s-ar putea să fie doar niște străini, care cred că știu totul despre noi, dar care, de fapt, știu foarte puțin despre ce ne frământă, despre ce ne dă aripi, despre lacrimile ascunse în odăiță… Și dacă așa stau lucrurile în ce ne privește, de ce am crede că, prin ușița pe care ceilalți o întredeschid spre viața lor, putem vedea atât de deslușit încât să ne permitem indiscreția de a ne da cu părerea și de a pronunța tot felul de sentințe (nedrepte)?

Să nu pornim pe drumul judecății altora. E un drum închis, care nu va duce nicăieri altundeva decât spre noi înșine, spre cine suntem noi cu adevărat.

Mai bine să ne vedem de ale noastre, străduindu-ne să ne trăim viața așa cum știm și cum putem mai bine, gândindu-ne că și ceilalți duc aceeași luptă ca noi… sau poate duc lupte mult mai grele, despre care noi s-ar putea să nu știm nimic și pe care poate nici nu vom ajunge să le experimentăm vreodată. Dacă nu am umblat pe același drum și nu ne-am împiedicat de aceleași obstacole, nici să nu avem o părere mai înaltă despre noi înșine, crezând că ne-am fi descurcat mai bine. Și chiar dacă am fi trecut pe acolo, să nu uităm că fiecare percepem diferit și integrăm ceea ce ni se întâmplă într-o manieră proprie, unică.

De aceea, să trăim astfel încât să nu ajungem ca străina sau străinul despre care înțeleptul Solomon vorbește în Proverbe 14:10, ci mai degrabă, cu discreție, să observăm și să ascultăm în tăcere, fiind aproapele care plânge cu cei ce plâng și se bucură cu cei ce se bucură!