Adopția… schimbă lumea unui copil

 

Adopția este miracolul care s-ar putea întâmpla oricărui copil abandonat sau rămas orfan.

Adopția nu este soluția la problema unei familii care nu poate avea copii. Adopția este soluția la problema unui copil care nu are familie.

Adopția nu este despre a găsi copilul potrivit pentru o familie. Adopția este despre a găsi familia potrivită pentru un copil.

Adopția unui copil nu trebuie să răspundă la nevoia neîmplinită a unei familii de a oferi dragoste. Adopția unui copil este exclusiv despre nevoia acelui copil de a primi dragoste.

Adopția unui copil nu trebuie să aibă ca scop împlinirea dorinței noastre de a deveni părinți, de a ne auzi strigați cu apelativele „tată” și „mamă”. Adopția are ca scop împlinirea nevoii sau a dorinței unui copil de a avea părinți, de a avea pe cineva care să îi fie „tată” și „mamă”.

„S-ar putea ca lumea să nu se schimbe dacă adopți un copil,
dar pentru acel copil lumea va fi schimbată.”
(necunoscut)

Adopția nu ar trebui să fie un subiect de interes doar pentru cei care nu au copii. Adopția este un subiect care ar trebui să ne intereseze pe toți.

Adopția nu este doar pentru familiile bogate. Adopția îmbogățește un copil cu o familie.

Adopția unui copil nu ar trebui să fie ceva neobișnuit. Adopția unui copil ar trebui să fie la fel de naturală ca nașterea.

Adopția nu este despre părinți adoptivi și copii adoptați. Adopția este despre familie, părinți, copii, iubire, grijă, bucurie, tristețe, speranță, durere, îngrijorare, teamă, curaj, viață.

Adopția este darul prin care ne dăruim pe noi înșine unui copil, devenind astfel ai lui și el al nostru, pentru totdeauna.

„Dumnezeu dă o familie celor părăsiți…”
Psalmii 68:6a

Absolvenților de liceu…

Am mai trecut pe aici, dar nu așa…
Părinți, liceeni, profesori, toți am trecut pe aici, dar niciodată așa.

Azi, ar fi trebuit să ne trezim cu o stare de entuziasm, nu în stare de alertă…

Azi, ar fi trebuit să avem o dimineață destul de agitată, cu multe detalii de pus la punct înainte de a ieși în grabă din casă…

Azi, ar fi trebuit să fim invitații voștri la ultimul eveniment important din viața de elev, festivitatea de absolvire a liceului…

Azi, ar fi trebuit să vă sărbătorim, încurajându-vă să zburați tot mai sus, mai departe și mai înalt…

Azi, ar fi trebuit să fim acolo, în mulțimea adunată în curtea liceului, trăind împreună cu voi emoțiile unice de rămas bun…

Azi, ar fi trebuit să aveți ultima oră de dirigenție din viața de elev…

Azi, ar fi trebuit să răspundeți prezent când vă auzeați numele la ultima strigare a catalogului…

Azi, ar fi trebuit să primiți aplauze și felicitări pentru ultimele rezultate obținute ca liceeni…

Azi, ar fi trebuit să vă îmbrățișați profesorii și părinții, mulțumindu-le pentru contribuția pe care au avut-o ca voi să deveniți mai buni și mai valoroși ca oameni…

Azi, ar fi trebuit să vă felicitați între voi pentru că ați încheiat cu succes încă o etapă pe drumul cunoașterii…

Azi, ar fi trebuit să ni se întâlnească privirile, lacrimile și zâmbetele într-un dialog despre trecut, prezent și viitor. Un dialog fără cuvinte, dar atât de grăitor…

Azi, ar fi trebuit să vă uitați cu drag până și la colegii cei mai „sâcâitori” sau la profii cei mai „severi”, cuprinși fiind deja de sentimentul de dor de ei, de toți…

Azi, ar fi trebuit să vă răsune pentru ultima dată pașii pe coridoarele liceului, în acompaniamentul râsetelor vesele și colorate…

Azi, ar fi trebuit să sune de ieșire clopoțelul, pentru ultima dată…

Azi, ar fi trebuit să fie rândul vostru să primiți flori…

Azi, ar fi trebuit să vă asigurăm, încă o dată, că sunteți pregătiți de un nou zbor, spre noi și noi orizonturi, că aveți puterea să depășiți orice obstacol ca să vă atingeți visurile…

Azi, ar fi trebuit să vă ascultăm inimile tinere bătând la unison, în timp ce vocile voastre ar fi intonat tradiționalul:

Gaudeamus igitur
Iuvenes dum sumus…
(…)
Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.

Să ne bucurăm așadar
Cât încă suntem tineri
(…)
Trăiască școala!
Trăiască profesorii!
Trăiască fiecare-ntrebător!
Trăiască fiecare-ntrebătoare!
Fie ca ei să-nflorească de-a pururi.

Azi, ne pare rău că nu vă putem aplauda la scenă deschisă…

Azi, suntem alături de voi, simțim cu voi și credem în succesul vostru de mâine, pentru că știm că ar fi nevoie de mult mai mult decât o absolvire cu felicitări de la distanță ca să vă frâneze elanul!

Azi, absolviți-ne de vina de a nu vă fi putut oferi o zi așa cum ați fi meritat!

Înfruntați viitorul cu curaj, păstrându-vă sufletul curat, frumos și bun, pășind înainte cu încredere în voi și cu credință în Dumnezeu!

Felicitări, dragi absolvenți!
Felicitări, draga mea absolventă!

3

Străin… prin inima altora

„Inima își cunoaște necazurile și nici un străin nu se poate amesteca în bucuria ei.”
Proverbele 14:10 VDC

În viață, omul adună necazuri și bucurii. Orice om are parte și de unele și de altele. Nu am auzit și nu am întâlnit vreun om care să fi avut parte doar de bucurii sau doar de necazuri. Viața nu e liniară. Are urcușurile și coborâșurile ei. Deși viața fiecărui om este ca o carte închisă, se întâmplă să fim și noi martorii direcți sau indirecți ai necazului sau bucuriei cuiva. Uneori pentru că suntem din familie, alteori pentru că facem parte din cercul de prieteni apropiați sau doar pentru că auzim, întâmplător, vreo noutate despre cineva. Dacă se întâmplă să ni se dea acces la o pagină sau poate la un întreg capitol din viața cuiva, încredințându-ni-se vreo taină a inimii, înseamnă că ni s-a acordat un privilegiu deosebit, acela al încrederii.

Ce facem cu ceea ce ni s-a încredințat sau cu ceea ce aflăm despre un om aflat într-un anume moment al vieții lui? Ne mai bucură veștile bune despre alții? Ne mai întristează necazurile altora? Sau, dimpotrivă, ne grăbim să analizăm și să tragem concluzii pripite, să emitem judecăți de valoare bazate pe propriile limitări și filtre de gândire? Sunt întrebări pe care, din când în când, fiecare dintre noi ar trebui să și le pună. Pentru că la aceste întrebări va răspunde un adevăr despre noi, nu despre ceilalți.

Prin structura noastră, prin natura umană, avem tendința de a privi în jur, de a ne uita la ceilalți, de ne compara cu ei, de a fi interesați de ce li se întâmplă. La fel de adevărat este că vorbim despre alți oameni și despre aspecte din viața lor. Ceea ce nici nu e greșit, în măsura în care o facem cu scopul de a aprecia, a încuraja, a ajuta sau a ne inspira.

De cele mai multe ori, însă, ne uităm spre ceilalți nu pentru că suntem noi buni și pentru că vrem să le facem bine, ci pentru că suntem curioși… Până aici nu ar fi nici o problemă, că și curiozitatea face parte din natura umană. Problema apare după ce am tras cu ochiul în viața altora doar pentru a mai găsi ceva de analizat, de comentat, de criticat, de etichetat. Și nu e greu de găsit, că nimeni nu e perfect.

Chiar dacă nu am scormoni în viața lor, rețelele de socializare și alte platforme online ne aduc subiectele pe tavă, la cald, vârându-le fix sub privirile noastre curioase. Spațiul social media a devenit terenul unde aruncarea cu piatra (vorba) și aflarea în treaba altuia au devenit sporturi de performanță. Dacă am insista, am putea identifica și câțiva olimpici… Nu vrem însă din observatori (cu sau fără voia noastră) să devenim la rândul nostru practicanți ai acestui sport.

Cum îi recunoaștem pe „creștinii” practicanți ai acestor sporturi și altora afiliate…? Nimic mai simplu. Îi identificăm după determinarea cu care se năpustesc asupra altora cu fel de fel de critici, vorbe aspre, comentarii răutăcioase, afirmații denigratoare prin care încearcă să-i influențeze și pe alții să gândească la fel ca ei.

Are cineva un succes, vreo bucurie, îi vedem prezenți acolo și pe „olimpicii noștri”… gata de acțiune. Nu să aplaude, nu să felicite sau să se bucure de reușita cuiva, ci să împrăștie vreo răutate gratuită.

Are cineva un eșec, vreun necaz, iată-i și acolo… martori nelipsiți. Nu, nu au la ei cuvinte de încurajare sau de compasiune. Cum să aibă, când ei se bucură de necazul altuia? Dacă totuși nu se bucură, atunci tot le scapă o concluzie din categoria: „a primit ce-a meritat”, „l-a pedepsit Dumnezeu”.

Ei ca ei… dar să ne întoarcem la noi. Că, până la urmă, noi trebuie să ne cercetăm întâi pe noi înșine. Să nu credeți că nouă nu ni se poate întâmpla. Oricare dintre noi putem cădea oricând în această capcană a judecății altora. Dacă nu veghem, ne vom găsi chiar noi în poziția celui care judecă, condamnă și comentează alegerile, stilul de viață și comportamentele celorlalți. Dacă ni se mai întâmplă să și simțim vreo urmă de satisfacție cu privire la nereușita cuiva sau un strop de invidie când altuia i se întâmplă ceva bun și frumos, atunci e cazul să cădem și mai serios pe gânduri. S-ar putea să fie vorba mai mult despre noi, decât despre ceilalți. S-ar putea să fie mai mult despre propriile neîmpliniri, neputințe, imperfecțiuni, dureri ascunse, frustrări adunate, despre luptele noastre cu firea și cu înfrângerile care ne-au marcat existența.

Viața celorlalți trebuie să ne privească doar în măsura în care vrem, în mod exclusiv și direct, să le facem bine. Altfel nu are nici un sens, iar iluzia că ne-ar folosi la ceva se va rezuma la cele câteva secunde în care, măsurându-i pe alții, ne vom amăgi că suntem cu o treaptă mai deștepți, mai superiori, mai înțelepți, mai sfinți, mai… Și e trist că nu ne vom da seama chiar în acel moment, în care ne vom simți mai presus decât acela căruia îi întoarcem viața pe toate părțile, că nu facem decât să coborâm treaptă cu treaptă, mult mai jos decât credeam că este el.

Dacă nu ne disciplinăm, dacă nu renunțăm la a ne crede „mai … ” decât ceilalți, s-ar putea ca, la un moment dat, să ne treacă prin cap că suntem îndreptățiți să-i așezăm sub lupă, convingându-ne singuri că nu greșim cu nimic, că nu facem decât să spunem „adevărul”. Un adevăr care poate fi trunchiat, exagerat, distorsionat sau chiar lipsit de orice urmă de adevăr, pentru că nu putem ști cu exactitate ce se întâmplă în viața altora. Caz în care judecățile noastre de valoare sunt lovite de nulitate.

Și cum ar putea fi posibil să cunoaștem despre alții, lucruri, pe care nici în dreptul nostru nu le-am putea defini concret?

Trecem unii pe lângă alții, aparent senini, nelăsând să se întrevadă decât foarte rar vreo urmă de supărare adunată în vreun colț de ochi. Vorbim unii cu alții, despre una despre alta, rămânând în același timp muți, nespunându-ne nimic. De ce? Pentru că nu avem încredere să dăm drumul strigătului de bucurie sau de durere. Pentru că ne e teamă să nu fim judecați. Oameni cu care petrecem destul de mult timp, cu care vorbim foarte des, poate cineva din casa noastră sau prietenul cel mai bun, s-ar putea să fie doar niște străini, care cred că știu totul despre noi, dar care, de fapt, știu foarte puțin despre ce ne frământă, despre ce ne dă aripi, despre lacrimile ascunse în odăiță… Și dacă așa stau lucrurile în ce ne privește, de ce am crede că, prin ușița pe care ceilalți o întredeschid spre viața lor, putem vedea atât de deslușit încât să ne permitem indiscreția de a ne da cu părerea și de a pronunța tot felul de sentințe (nedrepte)?

Să nu pornim pe drumul judecății altora. E un drum închis, care nu va duce nicăieri altundeva decât spre noi înșine, spre cine suntem noi cu adevărat.

Mai bine să ne vedem de ale noastre, străduindu-ne să ne trăim viața așa cum știm și cum putem mai bine, gândindu-ne că și ceilalți duc aceeași luptă ca noi… sau poate duc lupte mult mai grele, despre care noi s-ar putea să nu știm nimic și pe care poate nici nu vom ajunge să le experimentăm vreodată. Dacă nu am umblat pe același drum și nu ne-am împiedicat de aceleași obstacole, nici să nu avem o părere mai înaltă despre noi înșine, crezând că ne-am fi descurcat mai bine. Și chiar dacă am fi trecut pe acolo, să nu uităm că fiecare percepem diferit și integrăm ceea ce ni se întâmplă într-o manieră proprie, unică.

De aceea, să trăim astfel încât să nu ajungem ca străina sau străinul despre care înțeleptul Solomon vorbește în Proverbe 14:10, ci mai degrabă, cu discreție, să observăm și să ascultăm în tăcere, fiind aproapele care plânge cu cei ce plâng și se bucură cu cei ce se bucură!

 

 

Portret de tată

E ziua ta,Tăticule.
Azi împlinești 71 de ani.

O vârstă frumoasă… și cât de frumoasă ar fi fost dacă boala nu ți-ar fi pășit pragul în urmă cu câțiva ani, hotărâtă să stea… Azi, totuși, nu vreau să vorbesc despre asta, despre ce se vede acum, ci despre cine ești tu, cel dintotdeauna, omul din spatele chipului îmbătrânit de grijuri și al trupului încetinit prea devreme.

Dă-mi voie să-ți creionez portretul, așa în câteva linii esențiale.

Te-ai născut în inima satului, de unde ai împrumutat verdele câmpului și l-ai păstrat în privirea mereu senină și calmă.

M-ai cunoscut cu mult timp înainte ca eu să pot înțelege cine erai și cât de important aveai să devii pentru viața mea, și nu numai. Ziua în care am înțeles, a fost și ziua în care am primit prima lecție de iubire, de curaj și de responsabilitate.

Au urmat multe alte lecții, la fel de frumoase…

Îmi aduc aminte de mâinile tale mari și viguroase, cu palmele aspre, bătătorite de atâta muncă, adevărați martori tăcuți ai modului în care ți-ai îndeplinit rolul de tată, de purtător de grijă. Când ne luai în brațe, nu simțeam niciodată asprimea, ci ocrotire, căldură.. siguranță!

Toată viața ai fost un om practic, harnic, creativ, mereu în mișcare! Când nu erai la lucru, meștereai cu pricepere și îndemânare câte ceva prin casă.

N-ai ocolit nici bucătăria. Da, ți-a plăcut și să gătești… Cred însă că mai mult îți plăcea să ne vezi cum mișunam pe lângă tine, nerăbdători să ne primim porția de mâncare din mâinile tale… Mulțumirea noastră era satisfacția ta. Îți plăcea foarte mult să ne surprinzi cu tot felul de bunătăți, să ne vezi bucuroși.

Ți-au plăcut mereu dulciurile. Așa a apărut renumitul tort de ciocolată, făcut de tine după o “rețetă proprie”… cu blat din pâine neagră, rotundă. Ieșea mai ieftin așa. Duminici la rând, acesta ne era desertul… și gustul lui bun, dulce amărui, mi-a rămas întipărit acolo printre celelalte gusturi ale copilăriei…!

Îmi amintesc cum erai mereu preocupat să nu ne lipsească nimic, dar și cât de mândru erai când reușeai să faci mai mult de atât, împlinindu-ne vreo dorință capricioasă de copil… Prima bicicletă, prima pereche de blugi… Desigur pentru asta puneai la bătaie micile tale economii sau, mai bine zis, ciubucuri.

Simplu, mereu grijuliu, atent mai degrabă la nevoile celorlalți decât la ale tale, dedicat familiei până la sacrificiu de sine… sunt doar câteva trăsături care conturează portretul tău de om și de tată bun.

Nu ai fost niciodată pretențios, nu ai cerut niciodată mai mult decât ai primit, dar întotdeauna ai dat mult mai mult!

Și nu, nu ți-au trebuit cursuri de dezvoltare personală, de parenting sau mai știu eu de care… te-ai descurcat foarte bine, doar cu ceea ce aveai în suflet: iubire și bunătate.

Eu nu voi putea vreodată să te recompensez pe măsura dăruirii tale, dar pot să îți MULȚUMESC și să îl rog pe Dumnezeu să te ocrotească, să te cuprindă în fiecare zi cu brațele Lui de Tată, pline de iubire și bunătate!

Te iubesc, Tăticule! La mulți ani!

Rămășițele unor vremuri neobișnuite

Observ în jur mai multe tipuri de reacții absolut normale la tot ce se întâmplă acum peste tot, în lume. Una dintre ele mi-a atras atenția: obișnuința.

Ne-am obișnuit cu realitatea dramatică a acestor zile de pandemie. Da, am trecut de la a urmări știrile în exces la a nu mai fi interesați de ele aproape deloc. Nu ne mai șochează statisticile morții. Destul de rar ne mai impresionează vreun caz mai trist, de pe la noi sau de la alții, în rest totul se reduce la niște numere.

Ne-am obișnuit cu tot ceea ce era neobișnuit, cu amenințarea noului coronavirus, a bolii, dar și cu prezența morții.

Ne-am obișnuit cu starea de fapt și de drept, instituită prin ordonanțele care ne țintuiesc în case sau ne permit să ieșim din casă cu porția și cu declarația.

Ne-am obișnuit să spunem un „Doamne ajută!” ori de câte ori ieșim din casă, ba chiar și câte-un „Tatăl nostru” înainte de culcare, unii pe criteriul că poate ajută la ceva, alții cu convingerea că doar rugăciunea ne mai ajută.

Ne-am obișnuit să purtăm măști și mănuși. Ne-am obișnuit să îi vedem pe alții purtându-le. Ne-am obișnuit cu repetabilitatea obsesivă a banalei operațiuni de spălare a mâinilor și a dezinfectării suprafețelor des folosite.

Ne-am obișnuit cu noua rutină zilnică impusă de distanțarea socială. Ne ferim de oameni în marketuri, pe stradă, în mijloacele de transport.

Ne-am obișnuit să lucrăm de acasă și să interacționăm cu colegii prin skype, zoom, ș.a.m.d. Ne-am obișnuit să ne facem cumpărăturile online sau să nu mai cumpărăm la întâmplare, dându-ne seama cât de puține lucruri ne trebuie de fapt.

Ne-am obișnuit chiar și cu așteptarea, care, la început, părea atât de greu de suportat.

Ne-am obișnuit inclusiv cu faptul că avem timp. Atât de tare încât, dacă până nu demult ne scuzam în stânga și-n dreapta cu „n-am avut timp”, acum nu mai știm ce să facem cu el. Ne plictisim și ne căutăm de lucru.

Ne-am obișnuit cu școala online, cu biserica online, cu viața online.

Am început, ușor-ușor, să ne obișnuim să petrecem timp cu cei din casele noastre, fără să ne întrerupă nici o grabă. Nu prea mai știam cum e să stăm împreună cu ai noștri, așa tihnit, fără să ne mai zboare gândurile la alte treburi, „mai importante”.

Ne-am obișnuit cu liniștea, dar și cu incertiudinea. Nu mai privim viitorul la pachet, luăm fiecare zi așa cum vine, la bucată, înțelegându-i importanța.

Ne-am obișnuit cu faptul că oricine am fi, oricum am acționa, că ne place sau ba, nu noi deținem controlul.

Ne-am obișnuit pentru că avem capacitatea de a ne adapta la schimbările și dificultățile care apar în viața nostră. Iar obișnuința face să ni se pară realitatea acestor zile mai ușoară.

Va trece pandemia, se vor ridica restricțiile, ne vom recăpăta libertatea, vom reveni la viață. Nu la viața de dinainte, pentru că multe nu vor mai fi la fel. Nici noi nu am rămas aceiași, pandemia ne-a schimbat percepția asupra vieții, asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Va trebui să ne obișnuim cu o nouă realitate, să ne adaptăm la o nouă normalitate. Și o vom face. Unii mai ușor, alții mai greu.

Să fie printre obișnuințele recente vreuna care merită păstrată? Câteva, aș zice eu…

Obișnuința cu ideea de efemeritate, de conștientizare a faptului că viața noastră va avea un punct final.

„Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.” (Ps.144:4 VDC)

Trecem, mai devreme sau mai târziu. Cum trecem e mai puțin relevant, însă cum trăim și ce rămâne în urma noastră va face diferența.

Obișnuința de a chema Numele Domnului, de a căuta ajutor la El, însă nu prin prisma ideii „că poate ajută la ceva”, ci cu convingerea că Dumnezeul cel viu răspunde întotdeauna celor ce Îl caută și Îl cheamă în ajutor.

„Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul.” (Ps.124:8 VDC)

Obișnuința de a petrece timp cu cei din casa noastră, de a ne pune la dispoziția lor, de a sta pur și simplu împreună, de a redescoperi comunicarea în familie, de ne iubi și a ne accepta exact așa cum suntem.

„Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinţi și preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertaţi-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.”
(Coloseni 3:12-14 VDC)

Este totuși ceva cu care nu ne-am putut obișnui în perioada aceasta? Știți cu ce anume? Cu lipsa interacțiunii umane. Ne lipsesc oamenii, prietenii! Ne lipsește emoția unei îmbrățișări, bucuria unui zâmbet, căldura unei priviri… Ne lipsește vibrația unui dialog purtat natural, față-n față, nu prin intermediului vreunei aplicații de comunicare.

E bine dacă simțim că ne lipsesc oamenii! Când vom avea libertatea să ne îmbrățișăm din nou, să ne strângem mâinile, să ni se întâlnească privirile… o vom face cu adevărat, din toată inima. Asta desigur, doar dacă vom fi învățat că oamenii contează, că în viață putem dobândi lucruri, bogății, succes, putere… dar că toate acestea capătă sens și valoare doar dacă sunt gestionate corect și dacă sunt împărtășite cu alți oameni.

„Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama.”
(Iov 33:14 VDC)

Ne-a vorbit și acum, și nu oricum, ci cu voce puternică. Nu putem spune că nu am auzit. Pentru că vocea Lui a răsunat de la un capăt al pământului la celălalt.

Nu am vrut să vorbesc despre una dintre obișnuințele de dinainte de pandemie, însă o voi face pentru că mi-e teamă că va trece criza și ne vom întoarce la ea. Vorbesc despre obișnuința de a ignora vocea Lui Dumnezeu, de a o pune pe „mute” ori de câte ori nu ne convine că interferează cu interesele noastre firești, cu umblarea noastră lumească după plăceri și lucruri de nimic… Este timpul potrivit să ne dezobișnuim de neascultarea de Dumnezeu, de a ne preface că nu știm ce vrea de la noi, când de fapt voia Lui e întipărită negru pe alb în Cuvântul Său și în conștiința noastră.

Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?
(Mica 6:8 VDC)

Vom ieși treptat din izolare. Vom renunța la unele comportamente, la a purta măști și mănuși, dar, dacă nu ne vom dezobișnui de obișnuințele care ne înstrăinează de Dumnezeu și de voia Lui, de chemarea Lui la a deveni iubitori de El și de semeni, înseamnă că nu am învățat nimic din pandemia asta.

Săptămâna mare… altfel!

Cum ar fi arătat săptămâna mare în condiții obișnuite?
Cum ne-am fi pregătit pentru sărbătoarea Paștelui, cea mai mare sărbătoare creștină?
Să încercăm un exercițiu de imaginație sau, mai bine zis, de aducere aminte.

Am fi alergat. Ar fi fost o săptămână de alergare. Alergare după împlinirea unor obiceiuri și tradiții ale căror miresme au tot mai puțin a face cu cele ale morții și învierii lui Isus Hristos.

Iată și o listă de „obiective” după care am fi alergat dintr-o parte în alta, pe-afară, dacă nu am fi fost consemnați la domiciliu prin ordonanțe.

Am fi alergat după bani. Ne-am fi străduit să ne convingem angajatorii și șefii că ne merităm mărirea de salariu, prima de Paște și alte bonusuri.

Am fi alergat după oferte speciale. Ne-am fi îmbulzit prin malluri căutând ultimele colecții de îmbrăcăminte sau de decorațiuni interioare, atât de necesare înnoirii cu caracter aproape obligatoriu, de Paște. Cum atfel? Doar nu ne puteam afișa la biserică tot cu costumul, rochia sau pantofii de anul trecut.

Am fi alergat după cumpărături. Da, am fi dat iama prin piețe și supermarketuri încărcându-ne frenetic sacoșele, peste măsura trebuințelor noastre, ca și când ar fi urmat o mare foamete, nu o sărbătoare sfântă.

Am fi alergat după miel. Categoric! Cum am fi putut sărbători Paștele fară miel…? Cine a mai pomenit masă pascală fără tradiționalele preparate din carne de miel?

Am fi alergat la curățenie. Fără doar și poate! Ne-am fi dat peste cap, să o scoatem la capăt cu curățenia, răscolind fiecare colțișor al casei, fiecare geam, fiecare ușă, dereticând tot ce poate să izbească ochiul musafirilor.

Am fi alergat pentru imagine. Nu ar fi fost sărbătoarea completă dacă nu ne-am fi asigurat că îi vom impresiona pe toți prietenii din offline și online cu ultimele achiziții vestimentare, cu bogăția mesei de Paște și cu alte cadouri aduse, cum s-ar zice, de „iepuraș”.

Am fi alergat să îndeplinim tot felul de formalități lipsite de fond, reducând sărbătoarea Învierii Domnului la un banal context de socializare, golind-o de conținut și de sens.

Istoviți, după atâta amar de alergătură, cine ar mai fi avut dispoziția și energia să se așeze la picioarele Învățătorului, să-I asculte pildele, să stea cu El în părtășie la Cina cea de taină, să vegheze, să se roage, să Îl urmeze pe drumul crucii, să fie martor al sacrificiului Mielului, să se căiască pentru fărădelegi, să alerge, ca Petru și Ioan, la mormântul gol… și să-L recunoască pe Mântuitorul?

V-ați adus aminte? V-ați regăsit?
Eu, da.

E adevărat că până la un punct, toate își au locul lor. Totuși, dacă în toiul pregătirilor ratăm tocmai întâlnirea cu Hristos cel Înviat, atunci care mai e rostul pregătirii pentru acest praznic? E o întrebare la care putem reflecta în aceste zile de staționare, în regim de forță majoră. Ar fi de dorit ca tot reflectând așa, închiși în casele noastre, să începem să descifrăm înțelesuri noi cu privire la implicațiile săptămânii patimilor, cu mult mai bogate în conținut și mai dătătoare de sens decât am crezut noi.

Distanțarea socială poate însemna în aceste vremuri nu doar o pază bună pentru trup, ci și un mijloc de reducere la tăcere a zgomotului oricăror influențe care distorsionează ecoul jertfei lui Hristos.

Dacă vrem ca săptămâna patimilor să fie, cu adevărat, mare și pentru noi, avem nevoie de o conectare reală la dramatismul acelor zile încărcate de o importanță zguduitoare pentru mântuirea întregii omeniri.

Să nu fim supărați, nici frustrați, nici întristați că nu putem petrece acest praznic așa cum o făceam de obicei, bifând prezența la biserica, aducând acasă lumina vreunei lumânări, invitându-ne unii pe alții la mese copioase și rostind sintagme ca „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” sau „Paște fericit!” ca pe niște formule făcătoare de minuni.

Să ne apropiem de acest praznic, în odăiță, nu de văzul lumii, cerându-ne iertare pentru că la un moment dat am fost și noi vreo Maria Magdalena, vreun Petru, vreun Iuda… Să ne apropiem de acest praznic cu lacrimi, plângând și tâiguindu-ne, dar nu pentru suferințele Domnului, ci cum El însuși zicea urcând pe drumul crucii: „ (…) nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri”. (Luca 23:28 VDC)

După ce ne vom fi apropiat de Dumnezeu, atât de mult încât să înțelegem că „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți…„ (Isaia 53:5 VDC), vom descoperi însemnătatea morții Lui și vom alerga la mormântul gol ca Maria Magdalena sau ca Petru și Ioan, căutându-L pe Hristos cel răstignit, dar găsindu-L pe Hristos cel Înviat, al cărui glas răsună peste veacuri pentru toți cei ce-L găsesc:

„Bucurați-vă!” (Matei 28:9 VDC‬‬)

 

Despre ziua în care am împlinit 45 de ani

2 aprilie 2020 – De cum m-am trezit am știut că această zi nu va fi ca altele. Privesc pe fereastră și pe cerul senin, mai tăcut ca în alte dăți, îmi atrage atenția un stol de porumbei albi. Le privesc zborul, până se îndepărtează. Grăbită, înalț pe scara nevăzută a rugăciunii câteva cuvinte de mulțumire, înfiripate parcă de nicăieri în inima mea.

Mă simt bine, e destul de multă liniște în gândurile mele. Pentru că nu vreau să tulbur cu nimic pacea care-mi inundase deja dimineața, îmi propun să nu deschid televizorul și să nu intru pe facebook.

Mă gândesc că ar trebui să fac un tort pentru ai mei. Aleg o rețetă simplă.

Soțul meu mă invită la o plimbare prin pădurea din spatele blocului în care locuim. Pare ceva festiv, după atâtea zile de stat în casă. Așa că accept, bucuroasă.

Încep să sune telefoanele. Oameni dragi îmi urează de bine și mai ales de sănătate. Nu știu de ce, dar simt nevoia să le întorc urările. Vreau să mă asigur că vor fi toți bine, după ce va trece…

O notificare de la o prietenă dragă îmi atrage atenția, așa că intru pe postare. O citesc și mi se încălzește sufletul… Ies repede de pe facebook. Mi-e teamă să nu văd ceva ce mi-ar putea fura pacea.

(…) Suntem gata să abandonăm pentru câteva minute spațiul dintre ziduri. Ne propunem să nu stăm mult. Afară e pustiu. Dinspre oraș se aude pânâ la noi puțin zgomot. Semn că în toată această nemișcare aparentă, orașul totuși se mișcă.

În pădure sentimentul de liniște se adâncește, întrerupt fiind doar de veselia păsărilor. Pașii alunecă pe frunzele uscate, printre care încep să se ivească pâlcuri mici de verdeață. Câțiva muguri și câte-un toporaș răzleț confirmă prezența primăverii.

Mă odihnesc pe o buturugă, lăsându-mă mângâiată de razele de soare care-și croiesc drum printre ramurile încă neînverzite. Îmi vin în minte cuvintele Domnului Isus:

„Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare, și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”

‭(‭Matei‬ ‭6:26‬ ‭VDC‬‬)

Retorica întrebării nu ar trebui să îmi lase loc de nici o îngrijorare. Și totuși, nici nu s-a încheiat bine ziua de azi, că gândul la ziua de mâine parcă ar vrea să-mi tulbure liniștea. Îl alung înainte să mi se cuibărească în suflet, hotărâtă să aleg binecuvântarea asigurării, a certitudinii că am preț în ochii Lui.

Ce cadou frumos, nu doar pentru o zi aniversară, ci pentru fiecare zi. În mijlocul naturii Dumnezeu mi-a vorbit de aproape, de la inimă la inimă. Vreau să păstrez amintirea acestei zile, așa că iau cu mine câteva crâmpeie din pacea, liniștea și dragostea Lui.

(…) Acasă din nou. Îmi fac de lucru cu tortul, prin bucătărie. Sper să îmi iasă. E prima dată când îl fac. Vreau să împart bucuria zilei cu familia mea.

Familia – îmi răsună în gând cu voce tare. Familia – ce mare binecuvântare, pe care adesea, din lipsă de timp, o trecem cu vederea. În zilele acestea mai neobișnuite, în care timpul a căpătat altă unitate de măsură, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii, să ne învețe să ne cântărim corect binecuvântările.

Altă dată, de ziua mea, aveam atâtea de făcut… încât nu mă puteam opri să-mi număr binecuvântările. Acum le văd cu claritate, cu ochiul liber cum se zice.

(…) Primesc pe whatsapp un nou mesaj vocal. Îl ascult și emoția îmi inundă ochii. E de la o altă prietenă dragă. Mai trag cu ochiul pe instagram, pe facebook… Citesc numele oamenilor și adun binecuvântări noi. Aștept să vină seara, să pot răspunde fiecăruia.

Copiii, mari acum, sunt curioși dacă mi-a ieșit tortul. Ei știu că mereu am fost destul de încurcată când a venit vorba să încropesc ceva dulce… Se minunează când văd minunăția. (n.r. – Cine mă cunoaște îndeaproape, înțelege despre ce vorbesc… )

Refrenul tradiționalului “la mulți ani!”, rugăciunile lor de mulțumire, îmbrățișările calde, doar din priviri, întregesc tabloul binecuvântărilor acestei zile.

Dimineață mă gândeam cum o să arate ziua mea în anul pandemiei. Deși atenția tuturor cade în aceste zile pe subiectul momentului, deși timpul s-a oprit în loc pentru unii, totuși… viața continuă.

Pentru mine a fost o zi neobișnuit de obișnuită. M-am simțit binecuvântată, iubită și am încheiat ziua cu inima plină de mulțumire!

„Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am și eu suflare, căci Tu mă faci sănătos și îmi dai iarăși viaţa.” ‭‭

(Isaia‬ ‭38:16‬ ‭VDC‬‬)

În căutarea unei licăriri de speranță

România, martie 2020.
Trăim o primăvară altfel de cum ne-am imaginat-o. Zorii fiecărei noi zile ne găsesc cu inima strânsă, adunată ghem în jurul unui semn de întrebare.

Oare cum au evoluat lucrurile peste noapte? Ce s-a mai întâmplat?
La cât a ajuns numărul persoanelor infectate cu #noulcoronavirus?
Câți s-au vindecat? Câți au lăsat primăvara aceasta în urmă, nemaitrăind-o…?

Că ne place să recunoaștem sau nu, pe toți ne încearcă un fior de stres, de încordare, de îngrijorare. Faptul că ne-ar putea fi amenințată viața produce în noi un tip de presiune emoțională, psihologică. Emoțiile dau năvală, mintea ne e asaltată de o mulțime de gânduri și de întrebări…

Pe fondul nevoii de siguranță se activează înlăuntrul nostru o dorință puternică de cunoaștere a realității, de înțelegere a adevărului cu privire la ce se întâmplă în lume, în noi. Că suntem sau nu pasionați de jurnalele de știri, aproape toți ne surprindem căutând informații care să ne asigure acel sentiment de încredere invocat prin hashtagul #totulvafibine. Așa se face că ne trezim butonând telecomanda, răscolind internetul, citind și urmărind tot felul de materiale informative sau așteptând nerăbdători vreo declarație de presă.

Oficiale, pe surse, exagerate sau false, informațiile care vin de peste tot sunt însă mai mult alarmante, decât liniștitoare. Cu toate acestea, nu putem sta departe de ele. Nu pentru mult timp, oricum. Baricadați în spatele ușilor închise ale caselor noastre, ca Noe în vechime, deschidem mici ferestre spre lumea de afară, sperând să primim un semn de la Dumnezeu. Un semn de viață, un semn de pace.

Veștile nu sunt grozave. Așteptarea e grea și ne doare.
Parcurile sunt închise, glasurile vesele ale copiilor nu mai răsună pe alei, muzica a încetat. Străzile pustii, spitalele abandonate de înșiși medicii lor, lipsa echipamentelor de protecție și a aparaturii, a testelor, ecoul numerelor care anunță noi îmbolnăviri, mai multe decese decât vindecări, bătrâna care strigă de la geamul ei că îi e foame, previzibila criză economică… Nu vrem să auzim nimic din toate acestea. Realitatea nu e deloc ușor de acceptat, dar o putem ignora?

Suntem supărați pe cifre, pe raportări, pe veștile rele, pe jurnaliștii care prezintă situația mai dramatic decât ar fi, pe autorități, pe chinezi, pe românii care s-au întors în țară, pe managerii spitalelor, pe DSP, pe guvern, pe politicieni, pe bătrânii care nu înțeleg de ce trebuie să stea în casă, pe tinerii care mișună siguri pe ei prin oraș…

Am prefera să auzim doar ce ne place, ce ne gâdilă urechile…? Sigur că da. Și atunci ce să facem cu informațiile care nu ne plac, care ne tulbură, ne întrerup ritmul, ne întristează? Să le ignorăm, să ne prefacem că nu ne privesc, să le negăm? Parcă nu ar fi bine nici așa, nu?

Atunci ce ne rămâne de făcut?

Citim multe și de toate zilele acestea. Veștile bune vin împreună cu cele rele, și e adevărat că cele rele domină. Modul în care le integrăm face diferența. Impactul veștilor rele este întodeauna mai puternic, însă și dacă îl evităm situația nu se va îmbunătăți. O vom privi poate mai de la distanță, mai nepăsători, mai superficial… așteptând să treacă, doar pentru a ne relua cursul vieții, exact de acolo de unde l-am lăsat.

Ce-i drept, putem atenua efectul veștilor rele agățându-ne de licărirea de speranță de la capătul unei vești mai bune.

Și totuși… dacă întrebările la care așteptăm răspuns sunt puse greșit?
Sau dacă răspunsurile pe care le căutam nu pot fi găsite în jurnalele de știri sau în tot felul de documentare științifice?
Dacă supărarea nu ar trebui să fie orientată spre alții… ci spre noi, spre pornirile noastre, spre gândurile, alegerile și acțiunile noastre?
Dacă toate aceste lucruri se întâmplă pentru că noi trebuie să înțelegem ceva ce nu am fi putut înțelege altfel?
Dacă totuși veștile bune sunt mai mult decât ceea ce vedem și auzim?
Dacă veștile rele sunt de fapt premergătoare unei vremi de cercetare, de întoarcere la esențe, la adevăratele valori ale vieții?
Dacă fără acest pustiu… nu am ajunge vreodată să gustăm din izvoarele mântuitoare ale credinței?
Dacă…

Atunci nu știrile zilei ar trebui să ne înspăimânte, ci cele anunțate cu multă vreme în urmă prin cuvintele Mântuitorului. Cuvinte care nu ne descriu azi o realitate, mâine alta, și a căror valabilitate nu este temporară, ci veșnică.

„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină făra veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laț peste toți cei ce locuiesc pe toată fața pământului. Vegheați, dar, în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla și să stați în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21:33-36 VDC)

Viața este mai mult decât ceea ce trăim în acest trup.
Vestea rea e că putem fi întristați timp de o clipă, dar vestea bună este că tot ceea ce ni se întâmplă are ca scop binele veșnic al sufletului nostru. Numai dacă înțelegem prezentul astfel, putem fi cu adevărat plini de încredere, declarându-ne credința că #totulvafibine!

„De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi.
Căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice.” (2 Corinteni 4:16-18 VDC)

 

Credința și rugăciunea, noile tendințe în 2020

La început era vorba despre China. Ne-am uitat cu puțină îngrijorare, cu puțină compasiune… Părea că e undeva departe. Și era.

Apoi s-a aflat de câte un caz ici, colo… prin Europa. Depărtarea s-a micșorat. Au început să se îmbolnăvească oamenii din Italia și fiecare zi aducea vești din ce în ce mai rele. Mureau cu zecile, apoi zecile au devenit sute, zilnic. Românii din Italia cuprinși de teamă, au decis să se întoarcă acasă. Teama e un sentiment natural, mai ales în contextul actual, acțiunea lor de a fugi din calea unui pericol iminent fiind justificată, nu însă și rațională.

… Și apoi au început să apară primele cazuri în România. Primul. Al doilea. Al treilea. Și numărătoarea continuă… Îngrijorarea a început să cuprindă inimile românilor, ale autorităților… S-au luat măsuri. Unii le-au ridiculizat, le-au luat în glumă…

A fost anunțat primul deces. Al doilea… Al treilea… Numărul se schimbă zilnic…
Când decesul cu numărul “… “ căpătă un chip, un nume, percepția se schimbă. Nu mai este vorba despre China, nici despre Italia sau Spania.. Este despre bunicul unui cunoscut, despre tatăl unui prieten, despre mama unui coleg, despre fiul unui vecin, despre cineva cu care te-ai intersectat la un moment dat… un om pe care îl știai.

Acum totul se simte mai intens, mai aproape, mai dureros. Transmiți un mesaj de condoleanțe și nu te miri când încep să-ți joace ochii în lacrimi.

Depărtarea s-a apropiat. Te gândești la ai tăi. Inevitabil.

Ce va fi mâine? Oare ale cui vieți se vor mai stinge în spatele numerelor reci, anunțate zilnic de autorități?

Nu știm. Nimeni nu știe… Nesiguranță.
Teamă. Incertitudine. Neliniște.

Da, trebuie să fim sinceri. Suntem oameni. Le simțim din plin în aceste zile. Ce ar trebui să facem cu aceste emoții? Cum să ne liniștim inimile îngrijorate? Cum să învingem teama? Unde să găsim speranță?

Rugăciunea poate fi un mijloc foarte eficient pentru procesarea emoțiilor negative. Când ne rugăm, deschidem o ușă spre locul cel mai intim al ființei noastre… unde se îngrămădesc gânduri, sentimente, dorințe. E un loc în care doar Dumnezeu are acces garantat, cu sau fără permisiunea noastră.

Și dacă are acces oricum, atunci de ce să nu-L accesăm în mod direct și conștient? Să-I vorbim deschis despre gândurile care se frământă cu grămada în lăuntrul nostru, să ne identificăm emoțiile și să le exprimăm, să-I vorbim despre temeri, despre așteptări și dorințe… și apoi să facem liniște!

Atât de liniște încât să nu se mai audă nimic din forfota acestei perioade. Să se audă doar vocea Lui, care să ne amintească ce gânduri are Dumnezeu pentru noi.

„Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi’, zice Domnul, ‘gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia‬ ‭29:11‬ ‭VDC‬‬)

Mai poți fi neliniștit când știi că El îți vrea binele? Mai poți privi cu teamă și neîncredere spre ziua de mâine?

Nu.
Nu există încurajare mai puternică pentru oameni, în vremea acesta, ca cea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, în credința pe care o avem în promisiunile Lui și în pacea pe care o simțim când ne apropiem de inima Lui.

Încercați și voi.
Nu mai e chiar așa de demodată credința în Dumnezeu, în 2020. Dimpotrivă, a început să fie în trend.