Înstrăinare

Ne înstrăinăm pe zi ce trece
De tot ce-i bun, curat și sfânt,
Imuni la tot ce se petrece
În jurul nostru, pe pământ.

Avem ochi, mâini și picioare…
Ce folos, când sufletele-s goale?
Inerți, cuprinși de nepăsare,
Am ajuns orbi, ciungi și oloage.

Sub măști, cu inimile împietrite,
Ne-ascundem, alții să nu vadă,
Că-n lume nu e lacrimă să cadă
Să ne mai miște ori să ne mai doară.

Cu ușile închise și cu zăvorul tras,
Ne-am izolat, indiferenți din fire,
Pe rând cu toții ne-am sustras
De la a-ntinde mâna celui care moare.

Se sting cei ce trăiesc fărădelege,
Ademeniți de pofte în păcate grele,
Contaminați de vicii și de rele,
Și-afară nu e nimeni să-i dezlege…

Ne-nstrăinăm, fără să recunoaștem,
De dragostea dintâi, de zelul
Ce ne făcea să mergem și să spunem
Oricui, în orice vreme, despre Domnul!

Pozăm adesea-n pilde vii, în sfinți,
Însă, destul de rar ne apropiem
De cei bolnavi, căzuți, înfrânți
C-o vorbă bună să îi ridicăm.

Ne închinăm de Crăciun, de Paște
Mergem în pelerinaj la moaște…
Cântăm imnuri, rostim rugăciuni
Dar câți mai credem, astăzi, în minuni?

Purtăm pe buze aspre judecăți,
Crezându-ne mai buni ca ceilalți,
Piatra de jos grabnic o ridicăm
Și-n alții, într-o clipă, o aruncăm.

Mai egoiști, pe zi ce trece,
Mai plini de sine, mai sătui,
Cu sufletu-amorțit și rece,
Ne înstrăinăm de voia Lui!

Nu, n-are rost să ne amăgim,
Dac-am uitat, mergând pe drum,
Menirea să ne-o împlinim…
Trăim un creștinism infirm.

Rugăciune

Doamne, te rog, mă iartă
pentru tot ce nu sunt
din tot ce-ai fi vrut să fiu
pentru tot ce n-am făcut
așa cum Mi-ai cerut
și cum Ți-ar fi plăcut…

mă iartă c-am ales
de mult prea multe ori
să fac ce spune lumea,
în loc să Te ascult…

mă iartă pentru vorba
ce trebuia s-o tac
și pentru orice tăcere
ce trebuia s-o strig…

mă iartă pentru luptele
sfârșite în lacrimi și durere,
când am crezut în mine
mai mult decât în Tine…

mă iartă pentru teama
pe care n-o înfrunt,
ci-o cuibăresc în mine
și-o folosesc drept scut

mă iartă pentru clipa
cea risipită-n vânt
când am atâtea-n minte
și uit de-al Tău Cuvânt

mă iartă pentru vina-mi mare
de-a fi atât de mic
încât, spre Tine, nici privirea
nu pot să mi-o ridic

mă iartă și mă ia de mână
așa ca la-nceput
mă-nvață iarăși pașii
credinței, iertării și iubirii,
și-mi fă din harul Tău un far
să-mi lumineze calea
ce duce sus, la Tine!