Rămășițele unor vremuri neobișnuite

Observ în jur mai multe tipuri de reacții absolut normale la tot ce se întâmplă acum peste tot, în lume. Una dintre ele mi-a atras atenția: obișnuința.

Ne-am obișnuit cu realitatea dramatică a acestor zile de pandemie. Da, am trecut de la a urmări știrile în exces la a nu mai fi interesați de ele aproape deloc. Nu ne mai șochează statisticile morții. Destul de rar ne mai impresionează vreun caz mai trist, de pe la noi sau de la alții, în rest totul se reduce la niște numere.

Ne-am obișnuit cu tot ceea ce era neobișnuit, cu amenințarea noului coronavirus, a bolii, dar și cu prezența morții.

Ne-am obișnuit cu starea de fapt și de drept, instituită prin ordonanțele care ne țintuiesc în case sau ne permit să ieșim din casă cu porția și cu declarația.

Ne-am obișnuit să spunem un „Doamne ajută!” ori de câte ori ieșim din casă, ba chiar și câte-un „Tatăl nostru” înainte de culcare, unii pe criteriul că poate ajută la ceva, alții cu convingerea că doar rugăciunea ne mai ajută.

Ne-am obișnuit să purtăm măști și mănuși. Ne-am obișnuit să îi vedem pe alții purtându-le. Ne-am obișnuit cu repetabilitatea obsesivă a banalei operațiuni de spălare a mâinilor și a dezinfectării suprafețelor des folosite.

Ne-am obișnuit cu noua rutină zilnică impusă de distanțarea socială. Ne ferim de oameni în marketuri, pe stradă, în mijloacele de transport.

Ne-am obișnuit să lucrăm de acasă și să interacționăm cu colegii prin skype, zoom, ș.a.m.d. Ne-am obișnuit să ne facem cumpărăturile online sau să nu mai cumpărăm la întâmplare, dându-ne seama cât de puține lucruri ne trebuie de fapt.

Ne-am obișnuit chiar și cu așteptarea, care, la început, părea atât de greu de suportat.

Ne-am obișnuit inclusiv cu faptul că avem timp. Atât de tare încât, dacă până nu demult ne scuzam în stânga și-n dreapta cu „n-am avut timp”, acum nu mai știm ce să facem cu el. Ne plictisim și ne căutăm de lucru.

Ne-am obișnuit cu școala online, cu biserica online, cu viața online.

Am început, ușor-ușor, să ne obișnuim să petrecem timp cu cei din casele noastre, fără să ne întrerupă nici o grabă. Nu prea mai știam cum e să stăm împreună cu ai noștri, așa tihnit, fără să ne mai zboare gândurile la alte treburi, „mai importante”.

Ne-am obișnuit cu liniștea, dar și cu incertiudinea. Nu mai privim viitorul la pachet, luăm fiecare zi așa cum vine, la bucată, înțelegându-i importanța.

Ne-am obișnuit cu faptul că oricine am fi, oricum am acționa, că ne place sau ba, nu noi deținem controlul.

Ne-am obișnuit pentru că avem capacitatea de a ne adapta la schimbările și dificultățile care apar în viața nostră. Iar obișnuința face să ni se pară realitatea acestor zile mai ușoară.

Va trece pandemia, se vor ridica restricțiile, ne vom recăpăta libertatea, vom reveni la viață. Nu la viața de dinainte, pentru că multe nu vor mai fi la fel. Nici noi nu am rămas aceiași, pandemia ne-a schimbat percepția asupra vieții, asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Va trebui să ne obișnuim cu o nouă realitate, să ne adaptăm la o nouă normalitate. Și o vom face. Unii mai ușor, alții mai greu.

Să fie printre obișnuințele recente vreuna care merită păstrată? Câteva, aș zice eu…

Obișnuința cu ideea de efemeritate, de conștientizare a faptului că viața noastră va avea un punct final.

„Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.” (Ps.144:4 VDC)

Trecem, mai devreme sau mai târziu. Cum trecem e mai puțin relevant, însă cum trăim și ce rămâne în urma noastră va face diferența.

Obișnuința de a chema Numele Domnului, de a căuta ajutor la El, însă nu prin prisma ideii „că poate ajută la ceva”, ci cu convingerea că Dumnezeul cel viu răspunde întotdeauna celor ce Îl caută și Îl cheamă în ajutor.

„Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul.” (Ps.124:8 VDC)

Obișnuința de a petrece timp cu cei din casa noastră, de a ne pune la dispoziția lor, de a sta pur și simplu împreună, de a redescoperi comunicarea în familie, de ne iubi și a ne accepta exact așa cum suntem.

„Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinţi și preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertaţi-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.”
(Coloseni 3:12-14 VDC)

Este totuși ceva cu care nu ne-am putut obișnui în perioada aceasta? Știți cu ce anume? Cu lipsa interacțiunii umane. Ne lipsesc oamenii, prietenii! Ne lipsește emoția unei îmbrățișări, bucuria unui zâmbet, căldura unei priviri… Ne lipsește vibrația unui dialog purtat natural, față-n față, nu prin intermediului vreunei aplicații de comunicare.

E bine dacă simțim că ne lipsesc oamenii! Când vom avea libertatea să ne îmbrățișăm din nou, să ne strângem mâinile, să ni se întâlnească privirile… o vom face cu adevărat, din toată inima. Asta desigur, doar dacă vom fi învățat că oamenii contează, că în viață putem dobândi lucruri, bogății, succes, putere… dar că toate acestea capătă sens și valoare doar dacă sunt gestionate corect și dacă sunt împărtășite cu alți oameni.

„Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama.”
(Iov 33:14 VDC)

Ne-a vorbit și acum, și nu oricum, ci cu voce puternică. Nu putem spune că nu am auzit. Pentru că vocea Lui a răsunat de la un capăt al pământului la celălalt.

Nu am vrut să vorbesc despre una dintre obișnuințele de dinainte de pandemie, însă o voi face pentru că mi-e teamă că va trece criza și ne vom întoarce la ea. Vorbesc despre obișnuința de a ignora vocea Lui Dumnezeu, de a o pune pe „mute” ori de câte ori nu ne convine că interferează cu interesele noastre firești, cu umblarea noastră lumească după plăceri și lucruri de nimic… Este timpul potrivit să ne dezobișnuim de neascultarea de Dumnezeu, de a ne preface că nu știm ce vrea de la noi, când de fapt voia Lui e întipărită negru pe alb în Cuvântul Său și în conștiința noastră.

Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?
(Mica 6:8 VDC)

Vom ieși treptat din izolare. Vom renunța la unele comportamente, la a purta măști și mănuși, dar, dacă nu ne vom dezobișnui de obișnuințele care ne înstrăinează de Dumnezeu și de voia Lui, de chemarea Lui la a deveni iubitori de El și de semeni, înseamnă că nu am învățat nimic din pandemia asta.

Săptămâna mare… altfel!

Cum ar fi arătat săptămâna mare în condiții obișnuite?
Cum ne-am fi pregătit pentru sărbătoarea Paștelui, cea mai mare sărbătoare creștină?
Să încercăm un exercițiu de imaginație sau, mai bine zis, de aducere aminte.

Am fi alergat. Ar fi fost o săptămână de alergare. Alergare după împlinirea unor obiceiuri și tradiții ale căror miresme au tot mai puțin a face cu cele ale morții și învierii lui Isus Hristos.

Iată și o listă de „obiective” după care am fi alergat dintr-o parte în alta, pe-afară, dacă nu am fi fost consemnați la domiciliu prin ordonanțe.

Am fi alergat după bani. Ne-am fi străduit să ne convingem angajatorii și șefii că ne merităm mărirea de salariu, prima de Paște și alte bonusuri.

Am fi alergat după oferte speciale. Ne-am fi îmbulzit prin malluri căutând ultimele colecții de îmbrăcăminte sau de decorațiuni interioare, atât de necesare înnoirii cu caracter aproape obligatoriu, de Paște. Cum atfel? Doar nu ne puteam afișa la biserică tot cu costumul, rochia sau pantofii de anul trecut.

Am fi alergat după cumpărături. Da, am fi dat iama prin piețe și supermarketuri încărcându-ne frenetic sacoșele, peste măsura trebuințelor noastre, ca și când ar fi urmat o mare foamete, nu o sărbătoare sfântă.

Am fi alergat după miel. Categoric! Cum am fi putut sărbători Paștele fară miel…? Cine a mai pomenit masă pascală fără tradiționalele preparate din carne de miel?

Am fi alergat la curățenie. Fără doar și poate! Ne-am fi dat peste cap, să o scoatem la capăt cu curățenia, răscolind fiecare colțișor al casei, fiecare geam, fiecare ușă, dereticând tot ce poate să izbească ochiul musafirilor.

Am fi alergat pentru imagine. Nu ar fi fost sărbătoarea completă dacă nu ne-am fi asigurat că îi vom impresiona pe toți prietenii din offline și online cu ultimele achiziții vestimentare, cu bogăția mesei de Paște și cu alte cadouri aduse, cum s-ar zice, de „iepuraș”.

Am fi alergat să îndeplinim tot felul de formalități lipsite de fond, reducând sărbătoarea Învierii Domnului la un banal context de socializare, golind-o de conținut și de sens.

Istoviți, după atâta amar de alergătură, cine ar mai fi avut dispoziția și energia să se așeze la picioarele Învățătorului, să-I asculte pildele, să stea cu El în părtășie la Cina cea de taină, să vegheze, să se roage, să Îl urmeze pe drumul crucii, să fie martor al sacrificiului Mielului, să se căiască pentru fărădelegi, să alerge, ca Petru și Ioan, la mormântul gol… și să-L recunoască pe Mântuitorul?

V-ați adus aminte? V-ați regăsit?
Eu, da.

E adevărat că până la un punct, toate își au locul lor. Totuși, dacă în toiul pregătirilor ratăm tocmai întâlnirea cu Hristos cel Înviat, atunci care mai e rostul pregătirii pentru acest praznic? E o întrebare la care putem reflecta în aceste zile de staționare, în regim de forță majoră. Ar fi de dorit ca tot reflectând așa, închiși în casele noastre, să începem să descifrăm înțelesuri noi cu privire la implicațiile săptămânii patimilor, cu mult mai bogate în conținut și mai dătătoare de sens decât am crezut noi.

Distanțarea socială poate însemna în aceste vremuri nu doar o pază bună pentru trup, ci și un mijloc de reducere la tăcere a zgomotului oricăror influențe care distorsionează ecoul jertfei lui Hristos.

Dacă vrem ca săptămâna patimilor să fie, cu adevărat, mare și pentru noi, avem nevoie de o conectare reală la dramatismul acelor zile încărcate de o importanță zguduitoare pentru mântuirea întregii omeniri.

Să nu fim supărați, nici frustrați, nici întristați că nu putem petrece acest praznic așa cum o făceam de obicei, bifând prezența la biserica, aducând acasă lumina vreunei lumânări, invitându-ne unii pe alții la mese copioase și rostind sintagme ca „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” sau „Paște fericit!” ca pe niște formule făcătoare de minuni.

Să ne apropiem de acest praznic, în odăiță, nu de văzul lumii, cerându-ne iertare pentru că la un moment dat am fost și noi vreo Maria Magdalena, vreun Petru, vreun Iuda… Să ne apropiem de acest praznic cu lacrimi, plângând și tâiguindu-ne, dar nu pentru suferințele Domnului, ci cum El însuși zicea urcând pe drumul crucii: „ (…) nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri”. (Luca 23:28 VDC)

După ce ne vom fi apropiat de Dumnezeu, atât de mult încât să înțelegem că „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți…„ (Isaia 53:5 VDC), vom descoperi însemnătatea morții Lui și vom alerga la mormântul gol ca Maria Magdalena sau ca Petru și Ioan, căutându-L pe Hristos cel răstignit, dar găsindu-L pe Hristos cel Înviat, al cărui glas răsună peste veacuri pentru toți cei ce-L găsesc:

„Bucurați-vă!” (Matei 28:9 VDC‬‬)

 

Despre ziua în care am împlinit 45 de ani

2 aprilie 2020 – De cum m-am trezit am știut că această zi nu va fi ca altele. Privesc pe fereastră și pe cerul senin, mai tăcut ca în alte dăți, îmi atrage atenția un stol de porumbei albi. Le privesc zborul, până se îndepărtează. Grăbită, înalț pe scara nevăzută a rugăciunii câteva cuvinte de mulțumire, înfiripate parcă de nicăieri în inima mea.

Mă simt bine, e destul de multă liniște în gândurile mele. Pentru că nu vreau să tulbur cu nimic pacea care-mi inundase deja dimineața, îmi propun să nu deschid televizorul și să nu intru pe facebook.

Mă gândesc că ar trebui să fac un tort pentru ai mei. Aleg o rețetă simplă.

Soțul meu mă invită la o plimbare prin pădurea din spatele blocului în care locuim. Pare ceva festiv, după atâtea zile de stat în casă. Așa că accept, bucuroasă.

Încep să sune telefoanele. Oameni dragi îmi urează de bine și mai ales de sănătate. Nu știu de ce, dar simt nevoia să le întorc urările. Vreau să mă asigur că vor fi toți bine, după ce va trece…

O notificare de la o prietenă dragă îmi atrage atenția, așa că intru pe postare. O citesc și mi se încălzește sufletul… Ies repede de pe facebook. Mi-e teamă să nu văd ceva ce mi-ar putea fura pacea.

(…) Suntem gata să abandonăm pentru câteva minute spațiul dintre ziduri. Ne propunem să nu stăm mult. Afară e pustiu. Dinspre oraș se aude pânâ la noi puțin zgomot. Semn că în toată această nemișcare aparentă, orașul totuși se mișcă.

În pădure sentimentul de liniște se adâncește, întrerupt fiind doar de veselia păsărilor. Pașii alunecă pe frunzele uscate, printre care încep să se ivească pâlcuri mici de verdeață. Câțiva muguri și câte-un toporaș răzleț confirmă prezența primăverii.

Mă odihnesc pe o buturugă, lăsându-mă mângâiată de razele de soare care-și croiesc drum printre ramurile încă neînverzite. Îmi vin în minte cuvintele Domnului Isus:

„Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare, și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”

‭(‭Matei‬ ‭6:26‬ ‭VDC‬‬)

Retorica întrebării nu ar trebui să îmi lase loc de nici o îngrijorare. Și totuși, nici nu s-a încheiat bine ziua de azi, că gândul la ziua de mâine parcă ar vrea să-mi tulbure liniștea. Îl alung înainte să mi se cuibărească în suflet, hotărâtă să aleg binecuvântarea asigurării, a certitudinii că am preț în ochii Lui.

Ce cadou frumos, nu doar pentru o zi aniversară, ci pentru fiecare zi. În mijlocul naturii Dumnezeu mi-a vorbit de aproape, de la inimă la inimă. Vreau să păstrez amintirea acestei zile, așa că iau cu mine câteva crâmpeie din pacea, liniștea și dragostea Lui.

(…) Acasă din nou. Îmi fac de lucru cu tortul, prin bucătărie. Sper să îmi iasă. E prima dată când îl fac. Vreau să împart bucuria zilei cu familia mea.

Familia – îmi răsună în gând cu voce tare. Familia – ce mare binecuvântare, pe care adesea, din lipsă de timp, o trecem cu vederea. În zilele acestea mai neobișnuite, în care timpul a căpătat altă unitate de măsură, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii, să ne învețe să ne cântărim corect binecuvântările.

Altă dată, de ziua mea, aveam atâtea de făcut… încât nu mă puteam opri să-mi număr binecuvântările. Acum le văd cu claritate, cu ochiul liber cum se zice.

(…) Primesc pe whatsapp un nou mesaj vocal. Îl ascult și emoția îmi inundă ochii. E de la o altă prietenă dragă. Mai trag cu ochiul pe instagram, pe facebook… Citesc numele oamenilor și adun binecuvântări noi. Aștept să vină seara, să pot răspunde fiecăruia.

Copiii, mari acum, sunt curioși dacă mi-a ieșit tortul. Ei știu că mereu am fost destul de încurcată când a venit vorba să încropesc ceva dulce… Se minunează când văd minunăția. (n.r. – Cine mă cunoaște îndeaproape, înțelege despre ce vorbesc… )

Refrenul tradiționalului “la mulți ani!”, rugăciunile lor de mulțumire, îmbrățișările calde, doar din priviri, întregesc tabloul binecuvântărilor acestei zile.

Dimineață mă gândeam cum o să arate ziua mea în anul pandemiei. Deși atenția tuturor cade în aceste zile pe subiectul momentului, deși timpul s-a oprit în loc pentru unii, totuși… viața continuă.

Pentru mine a fost o zi neobișnuit de obișnuită. M-am simțit binecuvântată, iubită și am încheiat ziua cu inima plină de mulțumire!

„Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am și eu suflare, căci Tu mă faci sănătos și îmi dai iarăși viaţa.” ‭‭

(Isaia‬ ‭38:16‬ ‭VDC‬‬)