Ajung în stație. Sunt nerăbdătoare să ajung acasă. Mă uit la ceas aproape din minut în minut, deși mai am vreo jumătate de oră de așteptat până să vină autobuzul care mă duce cel mai aproape de casă. Mă așez pe banca rece și urmăresc cu privirea oamenii grăbiți care trec prin fața mea, dintr-o parte în alta. Lângă mine se așează cu sfială o bătrânică. Pare să aibă cam la vreo șaptezeci – optzeci de ani… Câteva bucle albe ies de sub pălărioara vișinie, purtată șic, ușor într-o parte. Cu grijă își îndepărtează o scamă de pe paltonul cenușiu, făcut dintr-o stofă groasă. Cu mâinile strânge o poșetă mică, învechită, dar cochetă. O măsor discret cu privirea. Nu pot să nu observ seninătatea, care parcă estompează urmele lăsate de trecerea anilor peste chipul ei. Oare care o fi povestea ei? Nu-mi termin bine gândul că aud…
„E friguț bine. S-a dus și toamna asta… Vine iarna!”
„Da, așa este. Suntem în noiembrie, de-acum nu ne mai putem aștepta la zile călduroase…”, îi răspund.
Dialogul se înfiripă ușor-ușor și ne poartă printre anotimpuri… din prezent spre trecut, și-apoi din nou în prezent… Eu mai mult o ascult și îi zâmbesc. Aflu că vine de la cimitir, de la mormântul soțului. Are 78 de ani, e văduvă din 2000, are doi fii și o fiică… Unul locuiește cu soția și copiii în America, s-a aranjat tare bine, are tot ce-i trebuie. A stat o vreme cu ei acolo și a îngrijit de cei trei nepoți, până ce au început să meargă la școală… Nu a mai fost nevoie să stea cu ei, așa că s-a întors la căsuța ei. I-a mai vizitat din când în când, dar mai mult îi vede în pozele pe care i le trimite nora în fiecare an, de Crăciun. Îmi spune apoi despre fiica din Cluj, cum că şi-a făcut o familie frumoasă și are un serviciu tare bun, dar şi cât de bine îi pare că măcar pe ea o are aproape. Și-a cumpărat de curând un apartament și e tare ocupată, muncește mult și de aceea nu o vede prea des, dar e mulțumită că o mai sună din când în când, o mai ajută să meargă la câte-un medic, la piață… Nepoții din Cluj sunt mari, umblă la facultate deja… Nu i-a mai văzut de la Paște, că ei – ca toţi tinerii – le au pe ale lor, dar e mândră de ei că sunt educați și au planuri să învețe carte, s-ajungă ceva în viaţă. Se roagă pentru ei, să le ajute Dumnezeu.
Mai deapănă o filă de anotimp și continuă povestea cu fiul ei cel mare. O umbră de amărăciune îi alungă seninătatea de pe chip. Îmi spune că el locuiește în apropiere de Alba Iulia. Acolo s-a căsătorit cu o fată bună, harnică și frumoasă. Şi de la el are o nepoată. O cheamă Maria, anul ăsta a împlinit 22 de ani şi e studentă la farmacie.
„Păcat că, de când s-a îmbolnăvit nora mea, săraca, el a început să bea şi a cam luat-o pe căi greșite… Au ajuns să se certe tot mai des şi uite că divorțează după aproape treizeci de ani de căsătorie.”
I-a spus că nu face bine, că trebuie să se schimbe, dar el nu a ascultat-o. Oftează și adaugă abia șoptit, ca pentru ea: „Așa e-n viață, ni se întâmplă şi bune, şi rele.”
Îi dau dreptate şi o privesc cu drag. Are ochii înlăcrimați. Schițează un zâmbet palid, apoi își mută privirea undeva-n depărtare… În stație opresc trei autobuze, unul după celălalt. Printre ele și cel pe care îl așteptam eu. Îi spun că trebuie să plec și că mi-a făcut plăcere să o cunosc. O îmbrățișez, apoi mă ridic grăbită. Apuc să o întreb ce autobuz așteaptă… Răspunsul îmi aduce lacrimi în ochi:
„Ooo, au trecut multe, dar le-am lăsat să treacă…”
n.a. – Se întâmpla în 7 noiembrie 2016 🍂
lidiaposteuca.wordpress.com 