În căutarea unei licăriri de speranță

România, martie 2020.
Trăim o primăvară altfel de cum ne-am imaginat-o. Zorii fiecărei noi zile ne găsesc cu inima strânsă, adunată ghem în jurul unui semn de întrebare.

Oare cum au evoluat lucrurile peste noapte? Ce s-a mai întâmplat?
La cât a ajuns numărul persoanelor infectate cu #noulcoronavirus?
Câți s-au vindecat? Câți au lăsat primăvara aceasta în urmă, nemaitrăind-o…?

Că ne place să recunoaștem sau nu, pe toți ne încearcă un fior de stres, de încordare, de îngrijorare. Faptul că ne-ar putea fi amenințată viața produce în noi un tip de presiune emoțională, psihologică. Emoțiile dau năvală, mintea ne e asaltată de o mulțime de gânduri și de întrebări…

Pe fondul nevoii de siguranță se activează înlăuntrul nostru o dorință puternică de cunoaștere a realității, de înțelegere a adevărului cu privire la ce se întâmplă în lume, în noi. Că suntem sau nu pasionați de jurnalele de știri, aproape toți ne surprindem căutând informații care să ne asigure acel sentiment de încredere invocat prin hashtagul #totulvafibine. Așa se face că ne trezim butonând telecomanda, răscolind internetul, citind și urmărind tot felul de materiale informative sau așteptând nerăbdători vreo declarație de presă.

Oficiale, pe surse, exagerate sau false, informațiile care vin de peste tot sunt însă mai mult alarmante, decât liniștitoare. Cu toate acestea, nu putem sta departe de ele. Nu pentru mult timp, oricum. Baricadați în spatele ușilor închise ale caselor noastre, ca Noe în vechime, deschidem mici ferestre spre lumea de afară, sperând să primim un semn de la Dumnezeu. Un semn de viață, un semn de pace.

Veștile nu sunt grozave. Așteptarea e grea și ne doare.
Parcurile sunt închise, glasurile vesele ale copiilor nu mai răsună pe alei, muzica a încetat. Străzile pustii, spitalele abandonate de înșiși medicii lor, lipsa echipamentelor de protecție și a aparaturii, a testelor, ecoul numerelor care anunță noi îmbolnăviri, mai multe decese decât vindecări, bătrâna care strigă de la geamul ei că îi e foame, previzibila criză economică… Nu vrem să auzim nimic din toate acestea. Realitatea nu e deloc ușor de acceptat, dar o putem ignora?

Suntem supărați pe cifre, pe raportări, pe veștile rele, pe jurnaliștii care prezintă situația mai dramatic decât ar fi, pe autorități, pe chinezi, pe românii care s-au întors în țară, pe managerii spitalelor, pe DSP, pe guvern, pe politicieni, pe bătrânii care nu înțeleg de ce trebuie să stea în casă, pe tinerii care mișună siguri pe ei prin oraș…

Am prefera să auzim doar ce ne place, ce ne gâdilă urechile…? Sigur că da. Și atunci ce să facem cu informațiile care nu ne plac, care ne tulbură, ne întrerup ritmul, ne întristează? Să le ignorăm, să ne prefacem că nu ne privesc, să le negăm? Parcă nu ar fi bine nici așa, nu?

Atunci ce ne rămâne de făcut?

Citim multe și de toate zilele acestea. Veștile bune vin împreună cu cele rele, și e adevărat că cele rele domină. Modul în care le integrăm face diferența. Impactul veștilor rele este întodeauna mai puternic, însă și dacă îl evităm situația nu se va îmbunătăți. O vom privi poate mai de la distanță, mai nepăsători, mai superficial… așteptând să treacă, doar pentru a ne relua cursul vieții, exact de acolo de unde l-am lăsat.

Ce-i drept, putem atenua efectul veștilor rele agățându-ne de licărirea de speranță de la capătul unei vești mai bune.

Și totuși… dacă întrebările la care așteptăm răspuns sunt puse greșit?
Sau dacă răspunsurile pe care le căutam nu pot fi găsite în jurnalele de știri sau în tot felul de documentare științifice?
Dacă supărarea nu ar trebui să fie orientată spre alții… ci spre noi, spre pornirile noastre, spre gândurile, alegerile și acțiunile noastre?
Dacă toate aceste lucruri se întâmplă pentru că noi trebuie să înțelegem ceva ce nu am fi putut înțelege altfel?
Dacă totuși veștile bune sunt mai mult decât ceea ce vedem și auzim?
Dacă veștile rele sunt de fapt premergătoare unei vremi de cercetare, de întoarcere la esențe, la adevăratele valori ale vieții?
Dacă fără acest pustiu… nu am ajunge vreodată să gustăm din izvoarele mântuitoare ale credinței?
Dacă…

Atunci nu știrile zilei ar trebui să ne înspăimânte, ci cele anunțate cu multă vreme în urmă prin cuvintele Mântuitorului. Cuvinte care nu ne descriu azi o realitate, mâine alta, și a căror valabilitate nu este temporară, ci veșnică.

„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină făra veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laț peste toți cei ce locuiesc pe toată fața pământului. Vegheați, dar, în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla și să stați în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21:33-36 VDC)

Viața este mai mult decât ceea ce trăim în acest trup.
Vestea rea e că putem fi întristați timp de o clipă, dar vestea bună este că tot ceea ce ni se întâmplă are ca scop binele veșnic al sufletului nostru. Numai dacă înțelegem prezentul astfel, putem fi cu adevărat plini de încredere, declarându-ne credința că #totulvafibine!

„De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi.
Căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice.” (2 Corinteni 4:16-18 VDC)

 

Credința și rugăciunea, noile tendințe în 2020

La început era vorba despre China. Ne-am uitat cu puțină îngrijorare, cu puțină compasiune… Părea că e undeva departe. Și era.

Apoi s-a aflat de câte un caz ici, colo… prin Europa. Depărtarea s-a micșorat. Au început să se îmbolnăvească oamenii din Italia și fiecare zi aducea vești din ce în ce mai rele. Mureau cu zecile, apoi zecile au devenit sute, zilnic. Românii din Italia cuprinși de teamă, au decis să se întoarcă acasă. Teama e un sentiment natural, mai ales în contextul actual, acțiunea lor de a fugi din calea unui pericol iminent fiind justificată, nu însă și rațională.

… Și apoi au început să apară primele cazuri în România. Primul. Al doilea. Al treilea. Și numărătoarea continuă… Îngrijorarea a început să cuprindă inimile românilor, ale autorităților… S-au luat măsuri. Unii le-au ridiculizat, le-au luat în glumă…

A fost anunțat primul deces. Al doilea… Al treilea… Numărul se schimbă zilnic…
Când decesul cu numărul “… “ căpătă un chip, un nume, percepția se schimbă. Nu mai este vorba despre China, nici despre Italia sau Spania.. Este despre bunicul unui cunoscut, despre tatăl unui prieten, despre mama unui coleg, despre fiul unui vecin, despre cineva cu care te-ai intersectat la un moment dat… un om pe care îl știai.

Acum totul se simte mai intens, mai aproape, mai dureros. Transmiți un mesaj de condoleanțe și nu te miri când încep să-ți joace ochii în lacrimi.

Depărtarea s-a apropiat. Te gândești la ai tăi. Inevitabil.

Ce va fi mâine? Oare ale cui vieți se vor mai stinge în spatele numerelor reci, anunțate zilnic de autorități?

Nu știm. Nimeni nu știe… Nesiguranță.
Teamă. Incertitudine. Neliniște.

Da, trebuie să fim sinceri. Suntem oameni. Le simțim din plin în aceste zile. Ce ar trebui să facem cu aceste emoții? Cum să ne liniștim inimile îngrijorate? Cum să învingem teama? Unde să găsim speranță?

Rugăciunea poate fi un mijloc foarte eficient pentru procesarea emoțiilor negative. Când ne rugăm, deschidem o ușă spre locul cel mai intim al ființei noastre… unde se îngrămădesc gânduri, sentimente, dorințe. E un loc în care doar Dumnezeu are acces garantat, cu sau fără permisiunea noastră.

Și dacă are acces oricum, atunci de ce să nu-L accesăm în mod direct și conștient? Să-I vorbim deschis despre gândurile care se frământă cu grămada în lăuntrul nostru, să ne identificăm emoțiile și să le exprimăm, să-I vorbim despre temeri, despre așteptări și dorințe… și apoi să facem liniște!

Atât de liniște încât să nu se mai audă nimic din forfota acestei perioade. Să se audă doar vocea Lui, care să ne amintească ce gânduri are Dumnezeu pentru noi.

„Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi’, zice Domnul, ‘gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia‬ ‭29:11‬ ‭VDC‬‬)

Mai poți fi neliniștit când știi că El îți vrea binele? Mai poți privi cu teamă și neîncredere spre ziua de mâine?

Nu.
Nu există încurajare mai puternică pentru oameni, în vremea acesta, ca cea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, în credința pe care o avem în promisiunile Lui și în pacea pe care o simțim când ne apropiem de inima Lui.

Încercați și voi.
Nu mai e chiar așa de demodată credința în Dumnezeu, în 2020. Dimpotrivă, a început să fie în trend.