Doar tu și El

tu… imperfect, 
slab, fără vlagă, 
copleșit de grijă și lupte, 
clătinat de îndoieli, 
frământat de întrebări fără răspuns,
rănit, descurajat, plin de teamă
pierdut deseori printre cuvinte,
lacrimi și strigăte mute,
rătăcitor între pământ și cer,
dar mereu regăsit,  
stai acolo, așa cum ești, 
tu față-n față cu El.

El… perfect, 
atotputernic, sfânt, 
atotștiutor, stâncă tare, 
drept, bun, iubitor
Dumnezeu care te vede,
te ascultă, te înțelege,
te alină, te ajută,
te ridică, te iartă,
te învață, te îndrumă, 
îți vorbește… ție.

Faci liniște,
să auzi vocea Lui 
să-L cunoști, 
să te miri,
să-I descoperi harul,
să-L lași să te atingă,
să te transforme,
să ia chip în tine
ca tu… da, chiar tu,
după timpul cu El,
să fii din ce în ce mai puțin ca tine 
și tot mai mult ca El!

Înstrăinare

Ne înstrăinăm pe zi ce trece
De tot ce-i bun, curat și sfânt,
Imuni la tot ce se petrece
În jurul nostru, pe pământ.

Avem ochi, mâini și picioare…
Ce folos, când sufletele-s goale?
Inerți, cuprinși de nepăsare,
Am ajuns orbi, ciungi și oloage.

Sub măști, cu inimile împietrite,
Ne-ascundem, alții să nu vadă,
Că-n lume nu e lacrimă să cadă
Să ne mai miște ori să ne mai doară.

Cu ușile închise și cu zăvorul tras,
Ne-am izolat, indiferenți din fire,
Pe rând cu toții ne-am sustras
De la a-ntinde mâna celui care moare.

Se sting cei ce trăiesc fărădelege,
Ademeniți de pofte în păcate grele,
Contaminați de vicii și de rele,
Și-afară nu e nimeni să-i dezlege…

Ne-nstrăinăm, fără să recunoaștem,
De dragostea dintâi, de zelul
Ce ne făcea să mergem și să spunem
Oricui, în orice vreme, despre Domnul!

Pozăm adesea-n pilde vii, în sfinți,
Însă, destul de rar ne apropiem
De cei bolnavi, căzuți, înfrânți
C-o vorbă bună să îi ridicăm.

Ne închinăm de Crăciun, de Paște
Mergem în pelerinaj la moaște…
Cântăm imnuri, rostim rugăciuni
Dar câți mai credem, astăzi, în minuni?

Purtăm pe buze aspre judecăți,
Crezându-ne mai buni ca ceilalți,
Piatra de jos grabnic o ridicăm
Și-n alții, într-o clipă, o aruncăm.

Mai egoiști, pe zi ce trece,
Mai plini de sine, mai sătui,
Cu sufletu-amorțit și rece,
Ne înstrăinăm de voia Lui!

Nu, n-are rost să ne amăgim,
Dac-am uitat, mergând pe drum,
Menirea să ne-o împlinim…
Trăim un creștinism infirm.

Și moartea nu va mai fi.

A trecut mai bine de un an de când trăim vorbind mai mult despre „moarte” decât despre viață. Dacă v-aș întreba când ați aflat ultima dată despre cineva care a murit, ce ați răspunde? Cred că răspunsurile voastre nu ar fi prea diferite de al meu. Azi, ieri, în urmă cu câteva zile, săptămâna trecută, acum o lună…

Prea des ne-au ieșit în cale vești despre moartea cuiva în ultimul an. A fost anul în care probabil am transmis cele mai multe mesaje de condoleanțe, anul în care rugăciunile pentru vindecarea cuiva s-au preschimbat în rugăciuni pentru mângâierea altcuiva… Am fost, pe rând, fie printre cei care au trăit durerea despărțirii de cineva drag, fie printre acei martori tăcuți ai altor inimi întristate.

După un an ca acesta poate ar fi trebuit să ne obișnuim mai mult cu ideea de moarte și cu statutul de muritori. Însă nu s-a întâmplat așa. În continuare, când aflăm că cineva a încetat din viață, vestea ne surprinde și ne produce disconfort emotional. Ne oprim în loc, nu ne vine să credem și ne trezim asaltați de un amalgam de gânduri, întrebări și emoții contradictorii. Deși ne-am aflat mai mult ca oricând în proximitatea morții, ideea de moarte și a muri ramâne în continuare rece, ne intrigă, ne dă fiori și ne schimbă starea.

Însuși Domnul Isus, cu puțin timp înainte de a fi judecat și condamnat, a simțit fiorii morții și le-a spus ucenicilor: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte…” (Matei 26:38)

Când s-a pornit furtuna și valurile mării au început să lovească în corabie, ucenicii au fost cuprinși de o spaimă de moarte. Atunci au  început să strige: Doamne, scapă-ne, că pierim!” (Matei 8:25)

De câte ori n-am strigat și noi ca ucenicii? Când în preajma noastră se întâmplă ceva care ne poate pune în pericol viața, în mod instinctiv trăim un sentiment de frică. Ideea confruntării cu moartea ne presară în suflet teamă, neliniște și îngrijorare. Chiar dacă știm că va veni ziua aceea, evităm să ne gândim la ea, nu o dorim și nu ne putem obișnui cu ea pentru că nu am fost creați pentru a muri.

Omul a fost creat pentru viață, iar viața este incompatibilă cu moartea. Totuși moartea este inevitabilă. În Eclesiastul citim: „Nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei” (Eclesiastul 3:2a)

Și, într-adevăr, de când primul om a căzut în păcat, moartea și-a avut și își tot are vremea ei: Fiindcă plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23a)

Poate vi se pare totul sumbru până aici. Așa și este. Moartea este sumbră, întunecată, devastatoare. Însă cu cât devenim mai conștienți de realitatea ei, cu atât vom aprecia mai mult viața. Nu atât viața aceasta pământească, limitată la un număr de ani, cât, mai ales, viața veșnică pentru care am fost creați.

Dacă printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, a fost nevoie tot de un OM, de Omul Isus Hristos, ca să sufere, nu doar o întristare de moarte, ci moartea însăși pentru a ne elibera de păcat, de moartea eternă. Pe Omul acesta „Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea.” (Faptele Apostolilor 2:23,24)

Poate că moartea pare, uneori, un obstacol de neînvins, ceva peste care nu se poate trece, însă Biblia ne vorbește depre sfârșitul ei: Și moartea nu va mai fi. (Apocalipsa 21:4)

Iar versetul din Romani 6:23 continuă așa: (…) dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Pentru a beneficia de acest dar al lui Dumnezeu, nu iminența morții ar trebui să ne determine felul de a fi, de a trăi și alegerile, ci perspectiva vieții veșnice în Isus Hristos.

Se tot ridică, în mod greșit, aș spune eu, o întrebare: Suntem pregătiți pentru moarte? Dac-ar fi să răspundem cu sinceritate, cred că răspunsul ar fi „nu”. Nu suntem, nu vom fi niciodată și nici nu trebuie să fim. În schimb, întrebarea la care ar trebui să răspundem, și nu oricum, ci neapărat cu „da”, este: Suntem pregătiți pentru viață?

Fie că ne vom pregăti sau nu pentru moarte, de ea vom avea toți parte. Unii mai devreme, alții mai târziu. Dacă vrem să ne bucurăm de viața pentru care am fost creați și la care am fost chemați, atunci nu trebuie să mai amânăm nici o clipă pregătirile pentru a moșteni viața veșnică. Nu știm când vom pleca de aici, dar este esențial să știm cum vom ajunge dincolo. Vom fi printre moștenitori sau printre cei care au pierdut moștenirea care li s-a pregătit și s-a plătit cu preț de sânge?

Să nu ne înșelăm singuri. Putem cunoaște răspunsul încă de aici. În dreptul fiecăruia dintre noi s-a dat o hotărâre de iertare și ea a fost dusă la îndeplinire de Domnul Isus,  care a murit în locul nostru și a înviat! Biruința Lui asupra morții ne-a deschis nouă, tuturor celor ce credem în El, drumul spre o viață nouă, veșnică! Diferența dintre viață și moarte o face credința pe care o avem în El!

„Isus i-a zis: “Eu sunt Învierea și Viata. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.
Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:25,26)

Care este răspunsul tău?
Eu cred și vreau să trăiesc având „(…) ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică.” (Romani 6:22)

Povestea unui vis de iarnă

Îmi place iarna.
Ea reușește, de fiecare dată, să scoată la iveală copilul din mine…

Îmi aduc aminte cum ne trezeau părinții, uneori în toiul nopții, să ne dea vestea primei ninsori. Când auzeam „hai să vedeți cum ninge afară”, ca prin magie ne sărea somnul. Ne dădeam jos din pat, înghesuindu-ne pe la geamuri… Cu ochii mari, cuprinși de uimire, priveam fulgii mari și pufoși… Nu ne mulțumeam să-i privim, ne rugam de părinți să ne lase afară. Vroiam să fim primii care lasă urme în zăpada albă, încă neatinsă. Cedau repede, ba chiar se îmbrăcau și veneau cu noi. Pesemne că ieșea la iveală și copilul din ei…

Spre surprinderea noastră, nu eram singurii. Prin jurul blocului erau și alți vecini cu copiii lor. De fapt eram toți niște copii, mai mari sau mai mici. Nu conta că era după miezul nopții, bucuria primei zăpezi trebuia trăită chiar atunci și pusă la păstrare în sertarele cu amintiri din copilărie. Așa se înfiripa în fața blocului o joacă pe cinste între copiii și părinți… Cazemate, bulgări, oameni și îngeri de zăpadă, râsete de toate culorile spărgeau liniștea nopții.

Joaca ținea până când frigul ne îmbujora obrajii. Înghețați și obosiți ne întorceam la căldură, bucuroși că am mai trăit încă un vis de iarnă.

Gânduri. La final de 2020…

Suntem aici toți. Toți cei care am rămas.

Lăsăm în urmă un an neobișnuit, greu, copleșitor. Un an în care am pierdut, dar am și câștigat. Am pierdut în dimensiunea pământească, dar am câștigat în dimensiunea eternă a vieții.

În mijlocul zilelor de foc, de încercare, de durere, de neputință, când eram pe punctul de a ceda și de a ne lăsa cuprinși de tristețe și deznădejde, chiar atunci și acolo, în mijlocul zdrobirii, fără să ne dăm seama pe loc, primeam mai mult decât pierdusem… Primeam pace, încredere, speranță, o credință întărită de credincioșia unui Dumnezeu unic, al cărui ajutor promis nu lipsește în nevoi. Un Dumnezeu care șterge lacrimi, care înconjoară pe dinainte și pe dinapoi, care nu obosește iubindu-ne, iertându-ne, dăruindu-ni-Se clipă de clipă, la nesfârșit…!

Poate ai pierdut anul acesta oameni, vise, planuri, un loc de muncă, bani, sănătate… Dacă în mijlocul pierderilor ai reușit să rămâi credincios în El, să vezi, dincolo de pierderi, mâna Lui ocrotitoare, aripile Lui întinse peste viața sufletului tău, ochii Lui veghind de deasupra, urechile Lui ascultându-ți rugăciunile, pacea Lui susurând blând în inima ta, pașii Lui alergând spre tine cu vești bune, atunci ai câștigat mai mult decât ai pierdut!

2020 poate nu a fost un an bun, dar Dumnezeu a rămas bun, pentru că El nu se schimbă!

„Căci bunătatea Ta este înaintea ochilor mei (…)”
(Psalmii 26:3)

Când tragem linia în dreptul acestui an, să nu numărăm doar pierderile, ci și binecuvântările. Pierderile pot ieși mai ușor în evidență, pentru că suferința iese mereu la suprafață. Ne-ar putea ajuta un pix și o foaie să scoatem în evidență și binecuvântările, a căror strălucire se întrevede mai greu când e ascunsă într-o inimă frântă.

O rugăciune ascultată…
Un cuvânt de încurajare auzit la momentul potrivit…
O veste bună…
Un ajutor primit pe neașteptate…
Pacea care întrece orice pricepere…
Un strop de înțelepciune în plus…
Un prieten adevărat…
Un dar prețios…

(…) Continuați și veți descoperi atât de multe daruri nemeritate, atâtea binecuvântări!

Eu închei anul cu inima plină de mulțumire, încredere și putere reînnoită, pentru că L-am văzut pe El acolo, lângă mine, în mijlocul pierderilor. Văzându-L, am câștigat nespus mai mult decât am pierdut! Tot ce îmi doresc acum este să rămân lângă El, pentru că de aproape Îl pot vedea mai bine, Îi pot vedea mai bine frumusețea.

Pentru 2021, vă doresc să-L vedeți mai mult pe Dumnezeu, în tot ce veți avea de trăit!

„Încununezi anul cu bunătăţile Tale și pașii Tăi varsă belșugul.”
Psalmul‬ ‭65:11

E din nou Crăciun

Pentru mulți oameni acest Crăciun este cel mai greu de până acum. E primul Crăciun fără un bunic, un părinte, fără un soț, un copil, un frate sau o soră… E primul Crăciun în care bucuria sărbătorii este umbrită de suferința firească pe care o lasă în urmă pierderea cuiva foarte drag. E un Crăciun trist, paradoxal.

Într-un efort palid de a mai înveseli puțin atmosfera acestui Crăciun, marcat de statisticile negre revendicate de necruțătorul #covid19, prin orașe, pe străzi, în vitrine au răsărit brazi cu lumini care sclipesc jucăuș, îmbietor.

Casele au fost împodobite și ele cu lumini și ornamente strălucitoare, mult mai devreme decât în alți ani, semn că oamenii tânjesc după bucurie.  

Oriunde privim cu ochiul liber, vedem o lume întreagă pregătită de sărbătoare.

Pe dinafară e Crăciun. E frumos. Totul strălucește.

Pe dinăuntru, însă, câți dintre noi mai avem Crăciun?
Mai strălucește în noi ceva din steaua Lui?
Ne mai pregătim sufletele de sărbătoare sau ne-am oprit doar la ce se vede pe dinafară?

Întreb… pentru că sufletul nu poate fi împodobit cu ghirlande, globuri, beculețe. Sufletul strălucește a sărbătoare, doar dacă e luminat de credința în Isus. Cum vom putea reflecta iubirea și pacea Lui, când ne aglomerăm cu atât de multe… încât nu ne mai rămâne nici loc, nici timp pentru El?

Fără El, e trist de Crăciun. Sunt atât de mulți oameni triști de Crăciun… Și noi, pierduți printre atâtea străluciri de o clipă, nu vom putea, nici de această dată, să le arătăm drumul spre El.

Mi-e sufletul lacrimă de ceară.
Avem atât de mult Crăciun de jur împrejur, dar din ce în ce mai puțin în noi…

De ce plâng…?

Se împlinește o săptămână de când vorbesc despre tine… la timpul trecut. Știu, știu că pentru tine tot ce a însemnat durere, neputință și lacrimă s-a terminat. Știu că ți-e bine acolo sus… și totuși plâng.

Plâng pentru că mi-ar fi plăcut să fi fost scutit de boală, să fi avut parte de o bătrânețe tihnită, cu zile senine, în care să îți amintești cu bucurie de tot ce a fost bun și frumos în viața ta…

Mai plâng pentru că distanța nu mi-a permis să te văd atât de des, să povestesc cu tine față-n față sau să te răsfăț cu vreo supă sau vreun dulce pregătit de mine…

Și plâng pentru că nu știu dacă am reușit să îți arăt câtă iubire, cât respect și câtă mulțumire adunasem, de-o viață, în inima mea pentru tine…

Plâng pentru că nu am putut fi lângă tine să te alint și să te încurajez când aveai atât de multă nevoie…

Taticu iulie 2020

Plâng pentru că fiecare gând care se oprește acum în dreptul numelui tău e o lacrimă… de regret, iubire și recunoștință.

Alinarea mea e gândul că tot greul pe care l-ai îndurat în ultimii ani s-a terminat și că acum te odihnești de toată alergarea, de toate ostenelile și suferințele pământești…

„Și am auzit un glas din cer care zicea: “Scrie: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” “Da”, zice Duhul, “ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc.14:13)

Acum plâng, dar știu că va veni și ziua în care fiecare gând care-mi va aminti de tine, îmi va însenina fața cu un zâmbet… pentru tot ce mi-ai fost aici, pe pământ, mie.

Mă uit la ultima noastră poză. Zâmbești. Zâmbim amândoi…!

Taticu 19 iulie 2019

Ne-om revedea acolo sus, Tăticule! 

„Există o sfinţenie în lacrimi. Ele nu sunt semne ale slăbiciunii, ci ale puterii. Ele vorbesc mai elocvent decât zece mii de limbi. Sunt mesagerii unei dureri copleşitoare, unui regret adânc şi a unei iubiri de negrăit.”
(Washington Irving)

Zile și zile…

Azi e ziua în care numeri anii… ! Ani care au adunat în ei tot felul de zile.

Unele însorite, altele umbrite de tristeți sau de ploi răsunătoare. Zile în care ți-a bătut în piept speranța sau în care deznădejdea ți-a clătinat gândul și pasul…

Zile în care te-ai ridicat peste toate sau în care te-ai prăbușit…

Zile în care ai încurajat sau în care ai avut nevoie de încurajare…

Zile în care ai cules mulțumire, împlinire și pace din tot ce te-a înconjurat, dar și altele în care le-ai risipit…

Zile în care te-ai odihnit în El sau în care te-ai neliniștit în mijlocul frământărilor vremelnice…

Fie ușoare, fie obositoare, fiecare zi dusă la bun sfârșit a fost o dovadă în plus a dragostei, purtării de grijă și credincioșiei Tatălui de sus față de tine!

Din fiecare ieri ai deslușit înțelesuri noi ale vieții, dragostei și credinței, care te-au învățat să trăiești deplin azi și te-au pregătit pentru orice ar aduce ziua de mâine.

Aș vrea ca toate zilele, care-ți vor aduna anii următori, să fie doar senine, lipsite de griji, de dureri pămânești și poveri sufletești… Știu că nu vor fi toate așa, dar mai știu ceva ce îmi dă liniște și mă umple de nădejde când mă gândesc la tine. Știu că atunci când vei păși prin arșița unor zile ca acestea, credința ta în bunătatea Lui îți va răcori sufletul și-ți va umple inima cu pace.

Anii sunt doar un număr, credința este cea care le dă valoare eternă!

Mă rog să te bucuri de acest minunat dar al credinței în toate zilele vieții tale, iar Cel în care te încrezi să fie mereu adăpostul, sprijinul și nădejdea ta!

La mulți ani, draga mea Miki!

♥Te iubesc pentru tot ceea ce mi-ai fost, îmi ești și-mi vei fi mereu!

Inimă de femeie

Când a creat femeia, Dumnezeu a așezat în ea o măsură echilibrată de sensibilitate și putere. Femeile au o capacitate uimitoare de a însemna atât de mult pentru atât de mulți oameni… Uneori a fi soție, mamă, soră sau prietenă poate fi extrem de copleșitor. Dincolo de ușile închise, dincolo de tăceri și cuvinte, dincolo de zâmbetele largi pe care le afișează, multe femei duc lupte grele despre care nu știe nimeni.

Fiecare inimă își cunoaște necazurile și lacrimile ascunse în spatele unui zâmbet curajos.

Este nevoie de inima unei femei ca să înțeleagă inima altei femei.

Nu putem să ne înălțăm inimile decât ridicându-ne una pe cealaltă. Și nu ne putem ridica decât prin credința în promisiunile Lui.

Nu există mai mare putere decât aceea de a trăi cu credința în Dumnezeu, chiar și în mijlocul celor mai mari încercări. Necazurile nu durează pentru totdeauna, dar El nu pleacă niciodată de lângă o inimă frântă.

Indiferent de ceea ce ne-ar putea aduce întristare la un moment dat, încrederea în promisiunile lui Dumnezeu ne dă speranță în orice împrejurare. Vă încurajez să vă încredeți deplin în El, la fiecare pas pe care îl faceți în călătoria vieții voastre pe pământ.

„În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea.”
(Ioan 16:33)

 

Rugăciune

Doamne, te rog, mă iartă
pentru tot ce nu sunt
din tot ce-ai fi vrut să fiu
pentru tot ce n-am făcut
așa cum Mi-ai cerut
și cum Ți-ar fi plăcut…

mă iartă c-am ales
de mult prea multe ori
să fac ce spune lumea,
în loc să Te ascult…

mă iartă pentru vorba
ce trebuia s-o tac
și pentru orice tăcere
ce trebuia s-o strig…

mă iartă pentru luptele
sfârșite în lacrimi și durere,
când am crezut în mine
mai mult decât în Tine…

mă iartă pentru teama
pe care n-o înfrunt,
ci-o cuibăresc în mine
și-o folosesc drept scut

mă iartă pentru clipa
cea risipită-n vânt
când am atâtea-n minte
și uit de-al Tău Cuvânt

mă iartă pentru vina-mi mare
de-a fi atât de mic
încât, spre Tine, nici privirea
nu pot să mi-o ridic

mă iartă și mă ia de mână
așa ca la-nceput
mă-nvață iarăși pașii
credinței, iertării și iubirii,
și-mi fă din harul Tău un far
să-mi lumineze calea
ce duce sus, la Tine!