„Inima își cunoaște necazurile și nici un străin nu se poate amesteca în bucuria ei.”
Proverbele 14:10 VDC
În viață, omul adună necazuri și bucurii. Orice om are parte și de unele și de altele. Nu am auzit și nu am întâlnit vreun om care să fi avut parte doar de bucurii sau doar de necazuri. Viața nu e liniară. Are urcușurile și coborâșurile ei. Deși viața fiecărui om este ca o carte închisă, se întâmplă să fim și noi martorii direcți sau indirecți ai necazului sau bucuriei cuiva. Uneori pentru că suntem din familie, alteori pentru că facem parte din cercul de prieteni apropiați sau doar pentru că auzim, întâmplător, vreo noutate despre cineva. Dacă se întâmplă să ni se dea acces la o pagină sau poate la un întreg capitol din viața cuiva, încredințându-ni-se vreo taină a inimii, înseamnă că ni s-a acordat un privilegiu deosebit, acela al încrederii.
Ce facem cu ceea ce ni s-a încredințat sau cu ceea ce aflăm despre un om aflat într-un anume moment al vieții lui? Ne mai bucură veștile bune despre alții? Ne mai întristează necazurile altora? Sau, dimpotrivă, ne grăbim să analizăm și să tragem concluzii pripite, să emitem judecăți de valoare bazate pe propriile limitări și filtre de gândire? Sunt întrebări pe care, din când în când, fiecare dintre noi ar trebui să și le pună. Pentru că la aceste întrebări va răspunde un adevăr despre noi, nu despre ceilalți.
Prin structura noastră, prin natura umană, avem tendința de a privi în jur, de a ne uita la ceilalți, de ne compara cu ei, de a fi interesați de ce li se întâmplă. La fel de adevărat este că vorbim despre alți oameni și despre aspecte din viața lor. Ceea ce nici nu e greșit, în măsura în care o facem cu scopul de a aprecia, a încuraja, a ajuta sau a ne inspira.
De cele mai multe ori, însă, ne uităm spre ceilalți nu pentru că suntem noi buni și pentru că vrem să le facem bine, ci pentru că suntem curioși… Până aici nu ar fi nici o problemă, că și curiozitatea face parte din natura umană. Problema apare după ce am tras cu ochiul în viața altora doar pentru a mai găsi ceva de analizat, de comentat, de criticat, de etichetat. Și nu e greu de găsit, că nimeni nu e perfect.
Chiar dacă nu am scormoni în viața lor, rețelele de socializare și alte platforme online ne aduc subiectele pe tavă, la cald, vârându-le fix sub privirile noastre curioase. Spațiul social media a devenit terenul unde aruncarea cu piatra (vorba) și aflarea în treaba altuia au devenit sporturi de performanță. Dacă am insista, am putea identifica și câțiva olimpici… Nu vrem însă din observatori (cu sau fără voia noastră) să devenim la rândul nostru practicanți ai acestui sport.
Cum îi recunoaștem pe „creștinii” practicanți ai acestor sporturi și altora afiliate…? Nimic mai simplu. Îi identificăm după determinarea cu care se năpustesc asupra altora cu fel de fel de critici, vorbe aspre, comentarii răutăcioase, afirmații denigratoare prin care încearcă să-i influențeze și pe alții să gândească la fel ca ei.
Are cineva un succes, vreo bucurie, îi vedem prezenți acolo și pe „olimpicii noștri”… gata de acțiune. Nu să aplaude, nu să felicite sau să se bucure de reușita cuiva, ci să împrăștie vreo răutate gratuită.
Are cineva un eșec, vreun necaz, iată-i și acolo… martori nelipsiți. Nu, nu au la ei cuvinte de încurajare sau de compasiune. Cum să aibă, când ei se bucură de necazul altuia? Dacă totuși nu se bucură, atunci tot le scapă o concluzie din categoria: „a primit ce-a meritat”, „l-a pedepsit Dumnezeu”.
Ei ca ei… dar să ne întoarcem la noi. Că, până la urmă, noi trebuie să ne cercetăm întâi pe noi înșine. Să nu credeți că nouă nu ni se poate întâmpla. Oricare dintre noi putem cădea oricând în această capcană a judecății altora. Dacă nu veghem, ne vom găsi chiar noi în poziția celui care judecă, condamnă și comentează alegerile, stilul de viață și comportamentele celorlalți. Dacă ni se mai întâmplă să și simțim vreo urmă de satisfacție cu privire la nereușita cuiva sau un strop de invidie când altuia i se întâmplă ceva bun și frumos, atunci e cazul să cădem și mai serios pe gânduri. S-ar putea să fie vorba mai mult despre noi, decât despre ceilalți. S-ar putea să fie mai mult despre propriile neîmpliniri, neputințe, imperfecțiuni, dureri ascunse, frustrări adunate, despre luptele noastre cu firea și cu înfrângerile care ne-au marcat existența.
Viața celorlalți trebuie să ne privească doar în măsura în care vrem, în mod exclusiv și direct, să le facem bine. Altfel nu are nici un sens, iar iluzia că ne-ar folosi la ceva se va rezuma la cele câteva secunde în care, măsurându-i pe alții, ne vom amăgi că suntem cu o treaptă mai deștepți, mai superiori, mai înțelepți, mai sfinți, mai… Și e trist că nu ne vom da seama chiar în acel moment, în care ne vom simți mai presus decât acela căruia îi întoarcem viața pe toate părțile, că nu facem decât să coborâm treaptă cu treaptă, mult mai jos decât credeam că este el.
Dacă nu ne disciplinăm, dacă nu renunțăm la a ne crede „mai … ” decât ceilalți, s-ar putea ca, la un moment dat, să ne treacă prin cap că suntem îndreptățiți să-i așezăm sub lupă, convingându-ne singuri că nu greșim cu nimic, că nu facem decât să spunem „adevărul”. Un adevăr care poate fi trunchiat, exagerat, distorsionat sau chiar lipsit de orice urmă de adevăr, pentru că nu putem ști cu exactitate ce se întâmplă în viața altora. Caz în care judecățile noastre de valoare sunt lovite de nulitate.
Și cum ar putea fi posibil să cunoaștem despre alții, lucruri, pe care nici în dreptul nostru nu le-am putea defini concret?
Trecem unii pe lângă alții, aparent senini, nelăsând să se întrevadă decât foarte rar vreo urmă de supărare adunată în vreun colț de ochi. Vorbim unii cu alții, despre una despre alta, rămânând în același timp muți, nespunându-ne nimic. De ce? Pentru că nu avem încredere să dăm drumul strigătului de bucurie sau de durere. Pentru că ne e teamă să nu fim judecați. Oameni cu care petrecem destul de mult timp, cu care vorbim foarte des, poate cineva din casa noastră sau prietenul cel mai bun, s-ar putea să fie doar niște străini, care cred că știu totul despre noi, dar care, de fapt, știu foarte puțin despre ce ne frământă, despre ce ne dă aripi, despre lacrimile ascunse în odăiță… Și dacă așa stau lucrurile în ce ne privește, de ce am crede că, prin ușița pe care ceilalți o întredeschid spre viața lor, putem vedea atât de deslușit încât să ne permitem indiscreția de a ne da cu părerea și de a pronunța tot felul de sentințe (nedrepte)?
Să nu pornim pe drumul judecății altora. E un drum închis, care nu va duce nicăieri altundeva decât spre noi înșine, spre cine suntem noi cu adevărat.
Mai bine să ne vedem de ale noastre, străduindu-ne să ne trăim viața așa cum știm și cum putem mai bine, gândindu-ne că și ceilalți duc aceeași luptă ca noi… sau poate duc lupte mult mai grele, despre care noi s-ar putea să nu știm nimic și pe care poate nici nu vom ajunge să le experimentăm vreodată. Dacă nu am umblat pe același drum și nu ne-am împiedicat de aceleași obstacole, nici să nu avem o părere mai înaltă despre noi înșine, crezând că ne-am fi descurcat mai bine. Și chiar dacă am fi trecut pe acolo, să nu uităm că fiecare percepem diferit și integrăm ceea ce ni se întâmplă într-o manieră proprie, unică.
De aceea, să trăim astfel încât să nu ajungem ca străina sau străinul despre care înțeleptul Solomon vorbește în Proverbe 14:10, ci mai degrabă, cu discreție, să observăm și să ascultăm în tăcere, fiind aproapele care plânge cu cei ce plâng și se bucură cu cei ce se bucură!
lidiaposteuca.wordpress.com 