În trecere

Viața trece oricum… însă asta nu înseamnă că trebuie s-o trăim oricum. Cum trecem prin viața noastră și prin viața altora contează atât pentru noi, cât și pentru ei. Pentru că suntem la început de an, cred că ne-ar face mult bine sufletului o privire în urmă, dar nu oricum… o privire atentă, dreaptă, cu o inimă sinceră. 

Cum am trecut prin viața celor de lângă noi în anul care s-a scurs?
Ce amprente am lăsat?
Am ridicat un suflet sau am dărâmat?  
Am urmărit pacea sau am semănat cearta?
Am fost acolo pentru cineva sau am întors spatele?
Am șters lacrimi sau am fost dintre cei care le-au stârnit?
Am îmbrățișat cu mâinile noastre sau am lovit?

Și lista întrebărilor poate continua… Nu știu cum vor arăta răspunsurile voastre, le pot ști doar pe ale mele. Și mai știu că deși confruntarea cu noi înșine – cu cine am fost sau cu ce am făcut – poate fi adesea dureroasă, nu trebuie nici amânată, nici evitată. Cu cât vom privi mai atent și mai adânc în ochii noștri, și nu în ai celorlalți, cu atât mai clar vom vedea ce trebuie să schimbăm în noi ca să trecem mai frumos prin viața noastră și prin viața oamenilor de lângă noi. 

Vă doriți un an bun, binecuvântat și fericit? Cred că da. Toți ne dorim. Mai mult decât atât, le dorim și altora de bine, sau cel puțin așa reiese din noianul de mesaje și urări pe care le-am schimbat între noi la trecerea dintre ani.

Dacă vrem să avem un an mai bun, haideți să fim mai buni unii cu alții.
Dacă vrem să avem un an binecuvântat, haideți să ne binecuvântăm mai mult.
Dacă vrem să avem un an fericit, haideți să facem mai mult pentru fericirea celor din jur.

Anii trec oricum… Noi am trecut în 2022, alții nu… În final nu contează numărul anilor, ci ceea ce am semănat în trecerea noastră prin viața altora, de la un an la altul.

„Semănați potrivit cu neprihănirea, și veți secera potrivit cu îndurarea.”  (Osea 10:12a)

Vă doresc să fiți buni, să binecuvântați și să fiți fericiți!

Străin… prin inima altora

„Inima își cunoaște necazurile și nici un străin nu se poate amesteca în bucuria ei.”
Proverbele 14:10 VDC

În viață, omul adună necazuri și bucurii. Orice om are parte și de unele și de altele. Nu am auzit și nu am întâlnit vreun om care să fi avut parte doar de bucurii sau doar de necazuri. Viața nu e liniară. Are urcușurile și coborâșurile ei. Deși viața fiecărui om este ca o carte închisă, se întâmplă să fim și noi martorii direcți sau indirecți ai necazului sau bucuriei cuiva. Uneori pentru că suntem din familie, alteori pentru că facem parte din cercul de prieteni apropiați sau doar pentru că auzim, întâmplător, vreo noutate despre cineva. Dacă se întâmplă să ni se dea acces la o pagină sau poate la un întreg capitol din viața cuiva, încredințându-ni-se vreo taină a inimii, înseamnă că ni s-a acordat un privilegiu deosebit, acela al încrederii.

Ce facem cu ceea ce ni s-a încredințat sau cu ceea ce aflăm despre un om aflat într-un anume moment al vieții lui? Ne mai bucură veștile bune despre alții? Ne mai întristează necazurile altora? Sau, dimpotrivă, ne grăbim să analizăm și să tragem concluzii pripite, să emitem judecăți de valoare bazate pe propriile limitări și filtre de gândire? Sunt întrebări pe care, din când în când, fiecare dintre noi ar trebui să și le pună. Pentru că la aceste întrebări va răspunde un adevăr despre noi, nu despre ceilalți.

Prin structura noastră, prin natura umană, avem tendința de a privi în jur, de a ne uita la ceilalți, de ne compara cu ei, de a fi interesați de ce li se întâmplă. La fel de adevărat este că vorbim despre alți oameni și despre aspecte din viața lor. Ceea ce nici nu e greșit, în măsura în care o facem cu scopul de a aprecia, a încuraja, a ajuta sau a ne inspira.

De cele mai multe ori, însă, ne uităm spre ceilalți nu pentru că suntem noi buni și pentru că vrem să le facem bine, ci pentru că suntem curioși… Până aici nu ar fi nici o problemă, că și curiozitatea face parte din natura umană. Problema apare după ce am tras cu ochiul în viața altora doar pentru a mai găsi ceva de analizat, de comentat, de criticat, de etichetat. Și nu e greu de găsit, că nimeni nu e perfect.

Chiar dacă nu am scormoni în viața lor, rețelele de socializare și alte platforme online ne aduc subiectele pe tavă, la cald, vârându-le fix sub privirile noastre curioase. Spațiul social media a devenit terenul unde aruncarea cu piatra (vorba) și aflarea în treaba altuia au devenit sporturi de performanță. Dacă am insista, am putea identifica și câțiva olimpici… Nu vrem însă din observatori (cu sau fără voia noastră) să devenim la rândul nostru practicanți ai acestui sport.

Cum îi recunoaștem pe „creștinii” practicanți ai acestor sporturi și altora afiliate…? Nimic mai simplu. Îi identificăm după determinarea cu care se năpustesc asupra altora cu fel de fel de critici, vorbe aspre, comentarii răutăcioase, afirmații denigratoare prin care încearcă să-i influențeze și pe alții să gândească la fel ca ei.

Are cineva un succes, vreo bucurie, îi vedem prezenți acolo și pe „olimpicii noștri”… gata de acțiune. Nu să aplaude, nu să felicite sau să se bucure de reușita cuiva, ci să împrăștie vreo răutate gratuită.

Are cineva un eșec, vreun necaz, iată-i și acolo… martori nelipsiți. Nu, nu au la ei cuvinte de încurajare sau de compasiune. Cum să aibă, când ei se bucură de necazul altuia? Dacă totuși nu se bucură, atunci tot le scapă o concluzie din categoria: „a primit ce-a meritat”, „l-a pedepsit Dumnezeu”.

Ei ca ei… dar să ne întoarcem la noi. Că, până la urmă, noi trebuie să ne cercetăm întâi pe noi înșine. Să nu credeți că nouă nu ni se poate întâmpla. Oricare dintre noi putem cădea oricând în această capcană a judecății altora. Dacă nu veghem, ne vom găsi chiar noi în poziția celui care judecă, condamnă și comentează alegerile, stilul de viață și comportamentele celorlalți. Dacă ni se mai întâmplă să și simțim vreo urmă de satisfacție cu privire la nereușita cuiva sau un strop de invidie când altuia i se întâmplă ceva bun și frumos, atunci e cazul să cădem și mai serios pe gânduri. S-ar putea să fie vorba mai mult despre noi, decât despre ceilalți. S-ar putea să fie mai mult despre propriile neîmpliniri, neputințe, imperfecțiuni, dureri ascunse, frustrări adunate, despre luptele noastre cu firea și cu înfrângerile care ne-au marcat existența.

Viața celorlalți trebuie să ne privească doar în măsura în care vrem, în mod exclusiv și direct, să le facem bine. Altfel nu are nici un sens, iar iluzia că ne-ar folosi la ceva se va rezuma la cele câteva secunde în care, măsurându-i pe alții, ne vom amăgi că suntem cu o treaptă mai deștepți, mai superiori, mai înțelepți, mai sfinți, mai… Și e trist că nu ne vom da seama chiar în acel moment, în care ne vom simți mai presus decât acela căruia îi întoarcem viața pe toate părțile, că nu facem decât să coborâm treaptă cu treaptă, mult mai jos decât credeam că este el.

Dacă nu ne disciplinăm, dacă nu renunțăm la a ne crede „mai … ” decât ceilalți, s-ar putea ca, la un moment dat, să ne treacă prin cap că suntem îndreptățiți să-i așezăm sub lupă, convingându-ne singuri că nu greșim cu nimic, că nu facem decât să spunem „adevărul”. Un adevăr care poate fi trunchiat, exagerat, distorsionat sau chiar lipsit de orice urmă de adevăr, pentru că nu putem ști cu exactitate ce se întâmplă în viața altora. Caz în care judecățile noastre de valoare sunt lovite de nulitate.

Și cum ar putea fi posibil să cunoaștem despre alții, lucruri, pe care nici în dreptul nostru nu le-am putea defini concret?

Trecem unii pe lângă alții, aparent senini, nelăsând să se întrevadă decât foarte rar vreo urmă de supărare adunată în vreun colț de ochi. Vorbim unii cu alții, despre una despre alta, rămânând în același timp muți, nespunându-ne nimic. De ce? Pentru că nu avem încredere să dăm drumul strigătului de bucurie sau de durere. Pentru că ne e teamă să nu fim judecați. Oameni cu care petrecem destul de mult timp, cu care vorbim foarte des, poate cineva din casa noastră sau prietenul cel mai bun, s-ar putea să fie doar niște străini, care cred că știu totul despre noi, dar care, de fapt, știu foarte puțin despre ce ne frământă, despre ce ne dă aripi, despre lacrimile ascunse în odăiță… Și dacă așa stau lucrurile în ce ne privește, de ce am crede că, prin ușița pe care ceilalți o întredeschid spre viața lor, putem vedea atât de deslușit încât să ne permitem indiscreția de a ne da cu părerea și de a pronunța tot felul de sentințe (nedrepte)?

Să nu pornim pe drumul judecății altora. E un drum închis, care nu va duce nicăieri altundeva decât spre noi înșine, spre cine suntem noi cu adevărat.

Mai bine să ne vedem de ale noastre, străduindu-ne să ne trăim viața așa cum știm și cum putem mai bine, gândindu-ne că și ceilalți duc aceeași luptă ca noi… sau poate duc lupte mult mai grele, despre care noi s-ar putea să nu știm nimic și pe care poate nici nu vom ajunge să le experimentăm vreodată. Dacă nu am umblat pe același drum și nu ne-am împiedicat de aceleași obstacole, nici să nu avem o părere mai înaltă despre noi înșine, crezând că ne-am fi descurcat mai bine. Și chiar dacă am fi trecut pe acolo, să nu uităm că fiecare percepem diferit și integrăm ceea ce ni se întâmplă într-o manieră proprie, unică.

De aceea, să trăim astfel încât să nu ajungem ca străina sau străinul despre care înțeleptul Solomon vorbește în Proverbe 14:10, ci mai degrabă, cu discreție, să observăm și să ascultăm în tăcere, fiind aproapele care plânge cu cei ce plâng și se bucură cu cei ce se bucură!

 

 

Rămășițele unor vremuri neobișnuite

Observ în jur mai multe tipuri de reacții absolut normale la tot ce se întâmplă acum peste tot, în lume. Una dintre ele mi-a atras atenția: obișnuința.

Ne-am obișnuit cu realitatea dramatică a acestor zile de pandemie. Da, am trecut de la a urmări știrile în exces la a nu mai fi interesați de ele aproape deloc. Nu ne mai șochează statisticile morții. Destul de rar ne mai impresionează vreun caz mai trist, de pe la noi sau de la alții, în rest totul se reduce la niște numere.

Ne-am obișnuit cu tot ceea ce era neobișnuit, cu amenințarea noului coronavirus, a bolii, dar și cu prezența morții.

Ne-am obișnuit cu starea de fapt și de drept, instituită prin ordonanțele care ne țintuiesc în case sau ne permit să ieșim din casă cu porția și cu declarația.

Ne-am obișnuit să spunem un „Doamne ajută!” ori de câte ori ieșim din casă, ba chiar și câte-un „Tatăl nostru” înainte de culcare, unii pe criteriul că poate ajută la ceva, alții cu convingerea că doar rugăciunea ne mai ajută.

Ne-am obișnuit să purtăm măști și mănuși. Ne-am obișnuit să îi vedem pe alții purtându-le. Ne-am obișnuit cu repetabilitatea obsesivă a banalei operațiuni de spălare a mâinilor și a dezinfectării suprafețelor des folosite.

Ne-am obișnuit cu noua rutină zilnică impusă de distanțarea socială. Ne ferim de oameni în marketuri, pe stradă, în mijloacele de transport.

Ne-am obișnuit să lucrăm de acasă și să interacționăm cu colegii prin skype, zoom, ș.a.m.d. Ne-am obișnuit să ne facem cumpărăturile online sau să nu mai cumpărăm la întâmplare, dându-ne seama cât de puține lucruri ne trebuie de fapt.

Ne-am obișnuit chiar și cu așteptarea, care, la început, părea atât de greu de suportat.

Ne-am obișnuit inclusiv cu faptul că avem timp. Atât de tare încât, dacă până nu demult ne scuzam în stânga și-n dreapta cu „n-am avut timp”, acum nu mai știm ce să facem cu el. Ne plictisim și ne căutăm de lucru.

Ne-am obișnuit cu școala online, cu biserica online, cu viața online.

Am început, ușor-ușor, să ne obișnuim să petrecem timp cu cei din casele noastre, fără să ne întrerupă nici o grabă. Nu prea mai știam cum e să stăm împreună cu ai noștri, așa tihnit, fără să ne mai zboare gândurile la alte treburi, „mai importante”.

Ne-am obișnuit cu liniștea, dar și cu incertiudinea. Nu mai privim viitorul la pachet, luăm fiecare zi așa cum vine, la bucată, înțelegându-i importanța.

Ne-am obișnuit cu faptul că oricine am fi, oricum am acționa, că ne place sau ba, nu noi deținem controlul.

Ne-am obișnuit pentru că avem capacitatea de a ne adapta la schimbările și dificultățile care apar în viața nostră. Iar obișnuința face să ni se pară realitatea acestor zile mai ușoară.

Va trece pandemia, se vor ridica restricțiile, ne vom recăpăta libertatea, vom reveni la viață. Nu la viața de dinainte, pentru că multe nu vor mai fi la fel. Nici noi nu am rămas aceiași, pandemia ne-a schimbat percepția asupra vieții, asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Va trebui să ne obișnuim cu o nouă realitate, să ne adaptăm la o nouă normalitate. Și o vom face. Unii mai ușor, alții mai greu.

Să fie printre obișnuințele recente vreuna care merită păstrată? Câteva, aș zice eu…

Obișnuința cu ideea de efemeritate, de conștientizare a faptului că viața noastră va avea un punct final.

„Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.” (Ps.144:4 VDC)

Trecem, mai devreme sau mai târziu. Cum trecem e mai puțin relevant, însă cum trăim și ce rămâne în urma noastră va face diferența.

Obișnuința de a chema Numele Domnului, de a căuta ajutor la El, însă nu prin prisma ideii „că poate ajută la ceva”, ci cu convingerea că Dumnezeul cel viu răspunde întotdeauna celor ce Îl caută și Îl cheamă în ajutor.

„Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul.” (Ps.124:8 VDC)

Obișnuința de a petrece timp cu cei din casa noastră, de a ne pune la dispoziția lor, de a sta pur și simplu împreună, de a redescoperi comunicarea în familie, de ne iubi și a ne accepta exact așa cum suntem.

„Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinţi și preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertaţi-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.”
(Coloseni 3:12-14 VDC)

Este totuși ceva cu care nu ne-am putut obișnui în perioada aceasta? Știți cu ce anume? Cu lipsa interacțiunii umane. Ne lipsesc oamenii, prietenii! Ne lipsește emoția unei îmbrățișări, bucuria unui zâmbet, căldura unei priviri… Ne lipsește vibrația unui dialog purtat natural, față-n față, nu prin intermediului vreunei aplicații de comunicare.

E bine dacă simțim că ne lipsesc oamenii! Când vom avea libertatea să ne îmbrățișăm din nou, să ne strângem mâinile, să ni se întâlnească privirile… o vom face cu adevărat, din toată inima. Asta desigur, doar dacă vom fi învățat că oamenii contează, că în viață putem dobândi lucruri, bogății, succes, putere… dar că toate acestea capătă sens și valoare doar dacă sunt gestionate corect și dacă sunt împărtășite cu alți oameni.

„Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama.”
(Iov 33:14 VDC)

Ne-a vorbit și acum, și nu oricum, ci cu voce puternică. Nu putem spune că nu am auzit. Pentru că vocea Lui a răsunat de la un capăt al pământului la celălalt.

Nu am vrut să vorbesc despre una dintre obișnuințele de dinainte de pandemie, însă o voi face pentru că mi-e teamă că va trece criza și ne vom întoarce la ea. Vorbesc despre obișnuința de a ignora vocea Lui Dumnezeu, de a o pune pe „mute” ori de câte ori nu ne convine că interferează cu interesele noastre firești, cu umblarea noastră lumească după plăceri și lucruri de nimic… Este timpul potrivit să ne dezobișnuim de neascultarea de Dumnezeu, de a ne preface că nu știm ce vrea de la noi, când de fapt voia Lui e întipărită negru pe alb în Cuvântul Său și în conștiința noastră.

Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?
(Mica 6:8 VDC)

Vom ieși treptat din izolare. Vom renunța la unele comportamente, la a purta măști și mănuși, dar, dacă nu ne vom dezobișnui de obișnuințele care ne înstrăinează de Dumnezeu și de voia Lui, de chemarea Lui la a deveni iubitori de El și de semeni, înseamnă că nu am învățat nimic din pandemia asta.

Despre ziua în care am împlinit 45 de ani

2 aprilie 2020 – De cum m-am trezit am știut că această zi nu va fi ca altele. Privesc pe fereastră și pe cerul senin, mai tăcut ca în alte dăți, îmi atrage atenția un stol de porumbei albi. Le privesc zborul, până se îndepărtează. Grăbită, înalț pe scara nevăzută a rugăciunii câteva cuvinte de mulțumire, înfiripate parcă de nicăieri în inima mea.

Mă simt bine, e destul de multă liniște în gândurile mele. Pentru că nu vreau să tulbur cu nimic pacea care-mi inundase deja dimineața, îmi propun să nu deschid televizorul și să nu intru pe facebook.

Mă gândesc că ar trebui să fac un tort pentru ai mei. Aleg o rețetă simplă.

Soțul meu mă invită la o plimbare prin pădurea din spatele blocului în care locuim. Pare ceva festiv, după atâtea zile de stat în casă. Așa că accept, bucuroasă.

Încep să sune telefoanele. Oameni dragi îmi urează de bine și mai ales de sănătate. Nu știu de ce, dar simt nevoia să le întorc urările. Vreau să mă asigur că vor fi toți bine, după ce va trece…

O notificare de la o prietenă dragă îmi atrage atenția, așa că intru pe postare. O citesc și mi se încălzește sufletul… Ies repede de pe facebook. Mi-e teamă să nu văd ceva ce mi-ar putea fura pacea.

(…) Suntem gata să abandonăm pentru câteva minute spațiul dintre ziduri. Ne propunem să nu stăm mult. Afară e pustiu. Dinspre oraș se aude pânâ la noi puțin zgomot. Semn că în toată această nemișcare aparentă, orașul totuși se mișcă.

În pădure sentimentul de liniște se adâncește, întrerupt fiind doar de veselia păsărilor. Pașii alunecă pe frunzele uscate, printre care încep să se ivească pâlcuri mici de verdeață. Câțiva muguri și câte-un toporaș răzleț confirmă prezența primăverii.

Mă odihnesc pe o buturugă, lăsându-mă mângâiată de razele de soare care-și croiesc drum printre ramurile încă neînverzite. Îmi vin în minte cuvintele Domnului Isus:

„Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare, și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”

‭(‭Matei‬ ‭6:26‬ ‭VDC‬‬)

Retorica întrebării nu ar trebui să îmi lase loc de nici o îngrijorare. Și totuși, nici nu s-a încheiat bine ziua de azi, că gândul la ziua de mâine parcă ar vrea să-mi tulbure liniștea. Îl alung înainte să mi se cuibărească în suflet, hotărâtă să aleg binecuvântarea asigurării, a certitudinii că am preț în ochii Lui.

Ce cadou frumos, nu doar pentru o zi aniversară, ci pentru fiecare zi. În mijlocul naturii Dumnezeu mi-a vorbit de aproape, de la inimă la inimă. Vreau să păstrez amintirea acestei zile, așa că iau cu mine câteva crâmpeie din pacea, liniștea și dragostea Lui.

(…) Acasă din nou. Îmi fac de lucru cu tortul, prin bucătărie. Sper să îmi iasă. E prima dată când îl fac. Vreau să împart bucuria zilei cu familia mea.

Familia – îmi răsună în gând cu voce tare. Familia – ce mare binecuvântare, pe care adesea, din lipsă de timp, o trecem cu vederea. În zilele acestea mai neobișnuite, în care timpul a căpătat altă unitate de măsură, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii, să ne învețe să ne cântărim corect binecuvântările.

Altă dată, de ziua mea, aveam atâtea de făcut… încât nu mă puteam opri să-mi număr binecuvântările. Acum le văd cu claritate, cu ochiul liber cum se zice.

(…) Primesc pe whatsapp un nou mesaj vocal. Îl ascult și emoția îmi inundă ochii. E de la o altă prietenă dragă. Mai trag cu ochiul pe instagram, pe facebook… Citesc numele oamenilor și adun binecuvântări noi. Aștept să vină seara, să pot răspunde fiecăruia.

Copiii, mari acum, sunt curioși dacă mi-a ieșit tortul. Ei știu că mereu am fost destul de încurcată când a venit vorba să încropesc ceva dulce… Se minunează când văd minunăția. (n.r. – Cine mă cunoaște îndeaproape, înțelege despre ce vorbesc… )

Refrenul tradiționalului “la mulți ani!”, rugăciunile lor de mulțumire, îmbrățișările calde, doar din priviri, întregesc tabloul binecuvântărilor acestei zile.

Dimineață mă gândeam cum o să arate ziua mea în anul pandemiei. Deși atenția tuturor cade în aceste zile pe subiectul momentului, deși timpul s-a oprit în loc pentru unii, totuși… viața continuă.

Pentru mine a fost o zi neobișnuit de obișnuită. M-am simțit binecuvântată, iubită și am încheiat ziua cu inima plină de mulțumire!

„Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am și eu suflare, căci Tu mă faci sănătos și îmi dai iarăși viaţa.” ‭‭

(Isaia‬ ‭38:16‬ ‭VDC‬‬)