Înainte să intru-n subiect, dați-mi voie să vă întreb: Ce mai faceți? Cum e vremea? A venit primăvara în România? Pare-mi-se că da, că m-au invadat ghioceii pe online, mai ceva ca pe uscat.
Toate bune…? Cât mai e benzina? Dar ulei… ulei se mai găsește? Făină, drojdie… v-ați luat? Comandă de buncăre v-ați făcut? Soții, tații, fii, fiicele, copiii, bunicii, câinii, pisicile… sunt toți bine? Acasă, la adăpost? Bun, mă bucur să aud că sunteți bine.
Of, că era să uit. De durut… vă mai doare ceva? Ah, câte-o hibă pe ici colo, pe la încheieturi. E firesc, doar suntem oameni. Dar inima, inima vă doare? Mi-a zis un cardiolog că inima nu doare… Alți cardiologi zic invers, cică de fapt doare, și doare rău. Nici nu știi pe cine să mai crezi în ziua de azi…
Dar războiul, de război ce se mai aude? Câți ucraineni.. câți ruși au mai murit…? Cum se vede războiul la televizor? Ah, nu prea vă uitați ca e prea dureros, și există riscul să vi se tulbure pacea. Da, înțeleg. Adevărul că… la ce bun? Și-așa nu e vorba despre noi și-ai noștri. Lasă că se interesează alții, de ce să ne mai legăm noi la cap dacă nu ne doare. Chiar așa. Câtă vreme nu sună la noi sirenele, treaba-i bună. Oricum, le avem noi pe ale noastre, destule. Și de ce se întâmplă prin vecini să ne mai pese acum? Mai bine batem în lemn „creștinește” și rostim în barbă: „Doamne ferește, fie la ei acolo!”
Cum? Ce s-a întâmplat? Au bombardat cartiere rezidențiale, locuințe civile, spitale, maternități…? Ei, să fim serioși, cine a zis? Minciuni. Totul e propagandă. Dezinformări ticluite ca să dea vina pe Putin, acest militant pentru „securitatea maximă” a poporului ucrainean. Păi, n-ați auzit ce a zis Lavrov? A zis clar că Rusia nu a atacat Ucraina… Cică ar fi venit s-o apere de teroriști, s-o elibereze… nu s-o ocupe. Nici vorbă de invazie, așa că mare atenție ce informații vehiculați, da?
De fapt, cică totul ar fi un „teatru” de război în desfășurare, coordonat (regizat) de Volodimir Zelenski, un actor care și-a luat rolul de președinte patriot prea în serios. Pare-se că ar avea și o trupă bună. De exemplu, ați văzut-o pe „actrița” ce a jucat rolul unei femei însărcinate? Apare într-o scenă surprinsă la maternitatea din Mariupol, imediat după ce a fost bombardată… Cum nu știți care, că doar a apărut în toată mass-media, pe tot online-ul, pe toate wall-urile. Așa de bine și-a intrat în rol, că a murit de-adevăratelea… Tot pe scena teatrului de război din Mariupol, alți aproape 2500 de „actori” – conform rapoartelor oficiale – și-au jucat rolul până la moarte. Alți aproximativ 400000 sunt blocați în orașul aflat sub asediu, fără apă, fără mâncare, fără medicamente… Ce-nseamnă să-ți faci meseria cu pasiune! Extraordinar!
Da, extraordinar de trist că suntem așa de superficiali când vine vorba de a determina valoarea de adevăr a unor informații. E trist că nu privim în context, că nu ne întoarcem în trecutul istoric al Rusiei, să vedem adevărata față a răului care însângerează Ucraina. Oamenii nu joacă un rol acolo, așa cum vrea propaganda pro-rusă să ne facă să credem. Oamenii chiar mor, de o parte și de alta. Unii mor invadând o țară, alții apărându-și țara, neamul și familia. Aproape 3 milioane de oameni au părăsit Ucraina de când a început războiul. Nu au plecat pentru că au vrut, ci pentru că n-au avut încotro. Și-au împachetat câteva lucruri, și-au luat actele, un copil de mână, altul în brațe, un câine în lesă, un pisoi, și duși au fost. Ați văzut imaginile? Ați privit în ochii mari, nedumeriți, înlăcrimați, temători ai copiilor și femeilor care s-au refugiat pe la noi și pe la alții?
Unii dintre noi au privit, au simțit și le-au sărit în ajutor. I-am văzut acolo, încercând să risipească frigul, foamea, grija, teama și incertitudinea. I-am văzut. De fapt, le-am văzut inima acestor oameni. O inimă deschisă să simtă cu cei asupriți, întristați, alungați din propria țară. Le-am văzut și mâinile. Mâini întinse, gata să ofere un ceai cald, un sandwich, o pătură, o mângâiere. Le-am văzut picioarele. Picioare gata să alerge dintr-o parte în alta, ducând vești bune. Vestea unui loc de cazare, a unei mese calde, a unui transport gratuit, sau a unui adăpost care primește și necuvântătoare.
Nu toți au simțit așa. Mulți s-au poticnit în nu știu ce tendințe occidentale, în revendicări teritoriale (Insula Șerpilor), în rigiditatea ucrainenilor față de revendicările minorității vorbitoare de limbă română… Alții s-au poticnit în propriile frici, mai ales în frica de a nu atrage asupra românilor răul din vecini… Îi amintesc și pe cei care s-au poticnit în binele făcut refugiaților, fiind năpădiți brusc de milă și grijă față de săracii, flămânzii și desculții României. (Minune! Li s-au deschis ochii… bine ar fi dacă li s-ar deschide și mâinile să ajute, și dacă i-ar ține mai mult de trei zile.)
Am stat și m-am gândit la tragedia pe care o trăiesc ucrainenii. O tragedie la care noi doar privim sau de la care ne întoarcem privirea. Mi-au trecut prin fața ochilor de nenumărate ori imaginile dezastrului.
Imaginea fumului negru ridicându-se deasupra clădirilor dărâmate, a orașelor distruse în întregime… Imaginea femeilor care-și luau la revedere de la un soț, neștiind dacă se vor mai revedea… Imaginea tatălui care-și strângea în brațe pruncii, poate pentru ultima dată… Imaginea mamelor ducându-și copiii cât mai departe de teroarea războiului… Imaginea copilului cu haina-n dungi, cu lacrimile șiroind pe obraji, mergând singur spre frontieră… Imaginea atâtor oameni care nu s-au îndurat să-și lase în urmă prietenii blănoși… Și asta e doar ce am văzut noi, imaginile care au ajuns sub ochii noștri. Însă teroarea războiului poate îmbrăca și alte forme, mai puțin vizibile, dar mult mai dureroase. Din confortul fotoliului pufos, stând în fața televizorului sau cu laptopul în brațe, navigând pe facebook, instagram sau twitter, postând câte-un selfie de primăvară, pare ușor să minimizăm ce se întâmplă acum în Ucraina.
Dacă ne întoarcem privirea în cealaltă parte, să știți că dezastrul nu dispare. Răul nu se face mai mic. El e tot acolo, atât doar că nu-l mai vedem. Dimpotrivă, cu cât ne facem că nu îl vedem și nu luăm atitudine, cu atât se propagă mai mult.
Impresionant curajul demonstrat de ucraineni în frunte cu președintele lor, dar și al rușilor care au ieșit să protesteze împotriva războiului lui Putin. Protestele rușilor în Moscova, deși l-au lăsat rece pe Putin, sunt un semnal de speranță pentru viitorul Rusiei. Aproximativ 14000 de protestatari ruși au fost deja reținuți și riscă o pedeapsă de 15 ani de închisoare. Printre ei, începând de ieri, se află și jurnalista rusă care a intrat în timpul jurnalului de știri live pe post, ținând în mână un carton pe care scria negru pe alb: „Nu războiului! Nu le mai credeți propaganda… Vă mint de aici!”
Da, rostirea adevărului implică mult curaj. Să te poziționezi de partea binelui, să alegi să vorbești când știi că te-ar putea costa libertatea sau viața, nu e puțin lucru.
„Cel care în mod pasiv acceptă răul, este la fel de vinovat ca acela care ajută la perpetuarea lui. Cel care acceptă răul fără a protesta împotriva lui, în realitate cooperează cu acesta.”
– Martin Luther King, Jr
Realitatea nu se schimbă, doar pentru că evităm noi să o privim în ochi. Teatrul de război din Ucraina e cât se poate de real, iar negocierile pentru pace întârzie să producă rezultate. Și chiar dacă nu ne pricepem la politică și istorie, totuși ar trebui să ne pricepem să fim oameni. Nouă, oamenilor, ar trebui să ne pese unii de alții. În nici un caz nu ar trebui să închidem ochii la ce vedem în Ucraina. Îi putem închide doar pentru rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu – al căruia este pământul cu tot ce este pe el – să intervină pentru restaurarea păcii între Ucraina și Rusia. Și să cerem înțelepciune, să putem discerne între bine și rău, să cerem o inimă de carne, plină de dragoste pentru aproapele. Nu de alta, dar am ajuns atât de insensibili la tragediile altora, încât binele îl vedem cu ochi răi și răul cu ochi buni. Binele făcut aproapelui ucrainean e considerat de unii rău, iar răul făcut de Rusia ucrainenilor e considerat de unii bine. Sigur ați auzit și voi afirmații de tip verdict: „lasă că așa le trebuie, primesc ceea ce merită”. Ce or fi făcut cei 97 de copii uciși, cei peste 100 de copii răniți, sutele de mii de copii refugiați ca să merite asta?
Între timp, veștile din Ucraina sunt tot mai alarmante… Mariupol e la un pas de criză umanitară. Rusia nu permite evacuarea civililor. Nu se mai moare doar de gloanțe, ci de sete, de foame, iar bolnavii cronici mor din lipsă de medicamente… Medici și pacienți sunt luați ostatici. Convoaiele umanitare nu pot să înainteze din cauza bombardamentelor aproape neîntrerupte. Mai multe orașe au fost deja ocupate de armata rusă. Kiev-ul rezistă eroic, însă cine poate spune până când?
Negocierile pentru pace ale Rusiei par a fi doar de ochii lumii. Chiar acum, când scriu, niște oameni își pierd viața într-un război care are binecuvântarea unui patriarh ortodox rus, Kiril I al Moscovei, aliat vechi al lui Putin. El afirma că unul dintre motivele invadării Ucrainei de către Rusia este decadența morală a Ucrainei. Hmm… Dacă acest patriarh crede că apără interesele lui Dumnezeu, susținând invazia Ucrainei de către Rusia, atunci nu e decât un povățuitor orb care duce poporul rus creștin ortodox în orbire. Din păcate, mulți oameni de bună-credință, dar cu o rea-înțelegere, au căzut în plasa acestei manipulări, considerând că totul se întâmplă cu scopul îndreptării și revenirii poporului ucrainean la calea cea dreaptă. Stați liniștiți, ați fost amăgiți. Nici lui Kiril I, și cu atât mai puțin lui Putin nu le pasă de cât de sfinți sunt ucrainenii, altele sunt acolo interesele – propășirea spirituală nu e printre ele. Binecuvântarea dată de Kiril I războiului, uciderii oamenilor dintr-o țară preponderent creștină (71,7%), nu are nici o legătură cu apărarea intereselor lui Dumnezeu. În schimb, are legătură cu susținerea unui plan diabolic pus la cale de Putin.
În timp ce Putin trage sforile să-și ducă la îndeplinire scopurile și ambițiile politice, ce spun cuvintele și faptele noastre? Ce spun tăcerile și inacțiunile noastre în acest context tensionat? Poate dacă ne-am întoarce la esențele creștinismului, am ști ce trebuie să vorbim și să facem, fără să ne fie teamă nici o clipă că am putea spune sau face ceva greșit, sau că ne-am putea poziționa de partea greșită a istoriei.
Creștinilor care îi găsesc justificări lui Putin, acest „apărător” fervent al creștinismului, anchetat „pe nedrept” pentru crime de război, le amintesc că una dintre poruncile lui Dumnezeu este: „Să nu ucizi!”
Confuzia multora, iertați-mă c-o spun, vine din necunoaștere și din înstrăinare de Cuvântul, de voia lui Dumnezeu. Am ajuns să credem mai mult în propriile interpretări, decât în adevăratul înțeles al Scripturilor. E adevărat că nu ne e dat să cunoaștem în totalitate, ci doar în parte. Probabil, doar atât cât putem duce. Însă trebuie să ne preocupe să cunoaștem acest în parte care ni s-a dat, ca să putem înțelege oamenii, vremurile și voia lui Dumnezeu. În Cuvânt găsim scris clar că plata păcatului este moartea, dar că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci mântuirea lui.
„Doresc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?”
– Ezechiel 18:23
Da, este o plată pentru păcat și pentru păcătos, dar cu siguranță nici unuia dintre oameni nu i s-a încredințat rolul de judecător și, cu atât mai puțin, funcția de executor. Nouă ni s-au încredințat alte roluri, să fim iubitori de oameni, făcători de pace și purtători de sarcini.
M-a frământat o întrebare în aceste zile. Când au uitat oamenii să mai fie oameni, să mai simtă cu oamenii, să mai iubească oamenii? Nu știu ce ați răspunde voi la această întrebare, dar știu ce răspuns am găsit eu… pentru mine.
Oamenii au uitat să mai fie oameni când au încetat să-L iubească pe Dumnezeu.
Nu poți să-L iubești pe Dumnezeu și să nu iubești oamenii.
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
– Marcu 12:30,31
P.S. M-am tot gândit ce titlu să pun acestei înșiruiri de cuvinte și de emoții care mocnesc în mine de ceva vreme… M-am oprit la titlul romanului lui Lev Nikolaevici Tolstoi, ilustru scriitor rus (să nu vă fie cu supărare, dar e bine să nu generalizăm și să-i băgăm pe toți rușii în aceeași oală cu Putin). În rest, s-aveți pace și să vă rugați pentru cei care nu o au!
🇺🇦 În imagine o pictură semnată Sviatoslav Kozachenko, artist ucrainean.
lidiaposteuca.wordpress.com 