22 Decembrie ’89

După 34 de ani avem mai multe întrebări decât răspunsuri… Un singur lucru rămâne însă cert, de netăgăduit. În decembrie ‘89 au murit niște oameni de drag de România și pentru libertatea românilor.

În decembrie ‘89, românii și-au primit înapoi dreptul de a-și afirma credința în Dumnezeu, în mod liber și fără teamă. Nu avem voie să uităm strigătele după libertate, după Dumnezeu, pornite din inimile care au încetat să mai bată, fiind reduse la tăcere, nedrept și brutal.

Strigătul lor a rămas: Există Dumnezeu!
Ar trebui să prețuim curajul celor ce și-au pierdut viața și ar trebui să prețuim libertatea pe care o avem azi.

Și ar mai trebui ceva… Ar trebui să fim conștienți că pe lângă libertate, avem și datoria de a fi vocea care duce mai departe acel strigăt, o voce care proclamă Numele lui Dumnezeu peste România!

România, ai nevoie de Dumnezeu
România, ai nevoie de Fiul Său,
România, acum e timpul să te trezești,
Să te întorci cu-adevărat la Dumnezeu.

(Versuri: Alin Gîrlea / Foto: Cătălin Regea)

Război și pace

Înainte să intru-n subiect, dați-mi voie să vă întreb: Ce mai faceți? Cum e vremea? A venit primăvara în România? Pare-mi-se că da, că m-au invadat ghioceii pe online, mai ceva ca pe uscat.

Toate bune…? Cât mai e benzina? Dar ulei… ulei se mai găsește? Făină, drojdie… v-ați luat? Comandă de buncăre v-ați făcut? Soții, tații, fii, fiicele, copiii, bunicii, câinii, pisicile… sunt toți bine? Acasă, la adăpost? Bun, mă bucur să aud că sunteți bine. 

Of, că era să uit. De durut… vă mai doare ceva? Ah, câte-o hibă pe ici colo, pe la încheieturi. E firesc, doar suntem oameni. Dar inima, inima vă doare? Mi-a zis un cardiolog că inima nu doare… Alți cardiologi zic invers, cică de fapt doare, și doare rău. Nici nu știi pe cine să mai crezi în ziua de azi…

Dar războiul, de război ce se mai aude? Câți ucraineni.. câți ruși au mai murit…? Cum se vede războiul la televizor? Ah, nu prea vă uitați ca e prea dureros, și există riscul să vi se tulbure pacea. Da, înțeleg. Adevărul că… la ce bun? Și-așa nu e vorba despre noi și-ai noștri. Lasă că se interesează alții, de ce să ne mai legăm noi la cap dacă nu ne doare. Chiar așa. Câtă vreme nu sună la noi sirenele, treaba-i bună. Oricum, le avem noi pe ale noastre, destule. Și de ce se întâmplă prin vecini să ne mai pese acum? Mai bine batem în lemn „creștinește” și rostim în barbă: „Doamne ferește, fie la ei acolo!”

Cum? Ce s-a întâmplat? Au bombardat cartiere rezidențiale, locuințe civile, spitale, maternități…? Ei, să fim serioși, cine a zis? Minciuni. Totul e propagandă. Dezinformări ticluite ca să dea vina pe Putin, acest militant pentru „securitatea maximă” a poporului ucrainean. Păi, n-ați auzit ce a zis Lavrov? A zis clar că Rusia nu a atacat Ucraina… Cică ar fi venit s-o apere de teroriști, s-o elibereze… nu s-o ocupe. Nici vorbă de invazie, așa că mare atenție ce informații vehiculați, da? 

De fapt, cică totul ar fi un teatru” de război în desfășurare, coordonat (regizat) de Volodimir Zelenski, un actor care și-a luat rolul de președinte patriot prea în serios. Pare-se că ar avea și o trupă bună. De exemplu, ați văzut-o pe „actrița” ce a jucat rolul unei femei însărcinate? Apare într-o scenă surprinsă la maternitatea din Mariupol, imediat după ce a fost bombardată… Cum nu știți care, că doar a apărut în toată mass-media, pe tot online-ul, pe toate wall-urile. Așa de bine și-a intrat în rol, că a murit de-adevăratelea… Tot pe scena teatrului de război din Mariupol, alți aproape 2500 de „actori” – conform rapoartelor oficiale – și-au jucat rolul până la moarte. Alți aproximativ 400000 sunt blocați în orașul aflat sub asediu, fără apă, fără mâncare, fără medicamente… Ce-nseamnă să-ți faci meseria cu pasiune! Extraordinar!

Da, extraordinar de trist că suntem așa de superficiali când vine vorba de a determina valoarea de adevăr a unor informații. E trist că nu privim în context, că nu ne întoarcem în trecutul istoric al Rusiei, să vedem adevărata față a răului care însângerează Ucraina. Oamenii nu joacă un rol acolo, așa cum vrea propaganda pro-rusă să ne facă să credem. Oamenii chiar mor, de o parte și de alta. Unii mor invadând o țară, alții apărându-și țara, neamul și familia. Aproape 3 milioane de oameni au părăsit Ucraina de când a început războiul. Nu au plecat pentru că au vrut, ci pentru că n-au  avut încotro. Și-au împachetat câteva lucruri, și-au luat actele, un copil de mână, altul în brațe, un câine în lesă, un pisoi, și duși au fost. Ați văzut imaginile? Ați privit în ochii mari, nedumeriți, înlăcrimați, temători ai copiilor și femeilor care s-au refugiat pe la noi și pe la alții? 

Unii dintre noi au privit, au simțit și le-au sărit în ajutor. I-am văzut acolo, încercând să risipească frigul, foamea, grija, teama și incertitudinea. I-am văzut. De fapt, le-am văzut inima acestor oameni. O inimă deschisă să simtă cu cei asupriți, întristați, alungați din propria țară. Le-am văzut și mâinile. Mâini întinse, gata să ofere un ceai cald, un sandwich, o pătură, o mângâiere. Le-am văzut picioarele. Picioare gata să alerge dintr-o parte în alta, ducând vești bune. Vestea unui loc de cazare, a unei mese calde, a unui transport gratuit, sau a unui adăpost care primește și necuvântătoare. 

Nu toți au simțit așa. Mulți s-au poticnit în nu știu ce tendințe occidentale, în revendicări teritoriale (Insula Șerpilor), în rigiditatea ucrainenilor față de revendicările minorității vorbitoare de limbă română… Alții s-au poticnit în propriile frici, mai ales în frica de a nu atrage asupra românilor răul din vecini… Îi amintesc și pe cei care s-au poticnit în binele făcut refugiaților, fiind năpădiți brusc de milă și grijă față de săracii, flămânzii și desculții României. (Minune! Li s-au deschis ochii… bine ar fi dacă li s-ar deschide și mâinile să ajute, și dacă i-ar ține mai mult de trei zile.)

Am stat și m-am gândit la tragedia pe care o trăiesc ucrainenii. O tragedie la care noi doar privim sau de la care ne întoarcem privirea. Mi-au trecut prin fața ochilor de nenumărate ori imaginile dezastrului. 

Imaginea fumului negru ridicându-se deasupra clădirilor dărâmate, a orașelor distruse în întregime… Imaginea femeilor care-și luau la revedere de la un soț, neștiind dacă se vor mai revedea… Imaginea tatălui care-și strângea în brațe pruncii, poate pentru ultima dată… Imaginea mamelor ducându-și copiii cât mai departe de teroarea războiului… Imaginea copilului cu haina-n dungi, cu lacrimile șiroind pe obraji, mergând singur spre frontieră… Imaginea atâtor oameni care nu s-au îndurat să-și lase în urmă prietenii blănoși…  Și asta e doar ce am văzut noi, imaginile care au ajuns sub ochii noștri. Însă teroarea războiului poate îmbrăca și alte forme, mai puțin vizibile, dar mult mai dureroase. Din confortul fotoliului pufos, stând în fața televizorului sau cu laptopul în brațe, navigând pe facebook, instagram sau twitter, postând câte-un selfie de primăvară, pare ușor să minimizăm ce se întâmplă acum în Ucraina.

Dacă ne întoarcem privirea în cealaltă parte, să știți că dezastrul nu dispare. Răul nu se face mai mic. El e tot acolo, atât doar că nu-l mai vedem. Dimpotrivă, cu cât ne facem că nu îl vedem și nu luăm atitudine, cu atât se propagă mai mult. 

Impresionant curajul demonstrat de ucraineni în frunte cu președintele lor, dar și al rușilor care au ieșit să protesteze împotriva războiului lui Putin. Protestele rușilor în Moscova, deși l-au lăsat rece pe Putin, sunt un semnal de speranță pentru viitorul Rusiei. Aproximativ 14000 de protestatari ruși au fost deja reținuți și riscă o pedeapsă de 15 ani de închisoare. Printre ei, începând de ieri, se află și jurnalista rusă care a intrat în timpul jurnalului de știri live pe post, ținând în mână un carton pe care scria negru pe alb: „Nu războiului! Nu le mai credeți propaganda… Vă mint de aici!” 

Da, rostirea adevărului implică mult curaj. Să te poziționezi de partea binelui, să alegi să vorbești când știi că te-ar putea costa libertatea sau viața, nu e puțin lucru. 

Cel care în mod pasiv acceptă răul, este la fel de vinovat ca acela care ajută la perpetuarea lui. Cel care acceptă răul fără a protesta împotriva lui, în realitate cooperează cu acesta.
– Martin Luther King, Jr

Realitatea nu se schimbă, doar pentru că evităm noi să o privim în ochi. Teatrul de război din Ucraina e cât se poate de real, iar negocierile pentru pace întârzie să producă rezultate. Și chiar dacă nu ne pricepem la politică și istorie, totuși ar trebui să ne pricepem să fim oameni. Nouă, oamenilor, ar trebui să ne pese unii de alții. În nici un caz nu ar trebui să închidem ochii la ce vedem în Ucraina. Îi putem închide doar pentru rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu – al căruia este pământul cu tot ce este pe el – să intervină pentru restaurarea păcii între Ucraina și Rusia. Și să cerem înțelepciune, să putem discerne între bine și rău, să cerem o inimă de carne, plină de dragoste pentru aproapele. Nu de alta, dar am ajuns atât de insensibili la tragediile altora, încât binele îl vedem cu ochi răi și răul cu ochi buni. Binele făcut aproapelui ucrainean e considerat de unii rău, iar răul făcut de Rusia ucrainenilor e considerat de unii bine. Sigur ați auzit și voi afirmații de tip verdict: „lasă că așa le trebuie, primesc ceea ce merită”. Ce or fi făcut cei 97 de copii uciși, cei peste 100 de copii răniți, sutele de mii de copii refugiați ca să merite asta? 

Între timp, veștile din Ucraina sunt tot mai alarmante… Mariupol e la un pas de criză umanitară. Rusia nu permite evacuarea civililor. Nu se mai moare doar de gloanțe, ci de sete, de foame, iar bolnavii cronici mor din lipsă de medicamente… Medici și pacienți sunt luați ostatici. Convoaiele umanitare nu pot să înainteze din cauza bombardamentelor aproape neîntrerupte. Mai multe orașe au fost deja ocupate de armata rusă. Kiev-ul rezistă eroic, însă cine poate spune până când? 

Negocierile pentru pace ale Rusiei par a fi doar de ochii lumii. Chiar acum, când scriu, niște oameni își pierd viața într-un război care are binecuvântarea unui patriarh ortodox rus, Kiril I al Moscovei, aliat vechi al lui Putin. El afirma că unul dintre motivele invadării Ucrainei de către Rusia este decadența morală a Ucrainei. Hmm… Dacă acest patriarh crede că apără interesele lui Dumnezeu, susținând invazia Ucrainei de către Rusia, atunci nu e decât un povățuitor orb care duce poporul rus creștin ortodox în orbire. Din păcate, mulți oameni de bună-credință, dar cu o rea-înțelegere, au căzut în plasa acestei manipulări, considerând că totul se întâmplă cu scopul îndreptării și revenirii poporului ucrainean la calea cea dreaptă. Stați liniștiți, ați fost amăgiți. Nici lui Kiril I, și cu atât mai puțin lui Putin nu le pasă de cât de sfinți sunt ucrainenii, altele sunt acolo interesele – propășirea spirituală nu e printre ele. Binecuvântarea dată de Kiril I războiului, uciderii oamenilor dintr-o țară preponderent creștină (71,7%), nu are nici o legătură cu apărarea intereselor lui Dumnezeu. În schimb, are legătură cu susținerea unui plan diabolic pus la cale de Putin.

În timp ce Putin trage sforile să-și ducă la îndeplinire scopurile și ambițiile politice, ce spun cuvintele și faptele noastre? Ce spun tăcerile și inacțiunile noastre în acest context tensionat? Poate dacă ne-am întoarce la esențele creștinismului, am ști ce trebuie să vorbim și să facem, fără să ne fie teamă nici o clipă că am putea spune sau face ceva greșit, sau că ne-am putea poziționa de partea greșită a istoriei.

Creștinilor care îi găsesc justificări lui Putin, acest „apărător” fervent al creștinismului, anchetat „pe nedrept” pentru crime de război, le amintesc că una dintre poruncile lui Dumnezeu este: „Să nu ucizi!”

Confuzia multora, iertați-mă c-o spun, vine din necunoaștere și din înstrăinare de Cuvântul, de voia lui Dumnezeu. Am ajuns să credem mai mult în propriile interpretări, decât în adevăratul înțeles al Scripturilor. E adevărat că nu ne e dat să cunoaștem în totalitate, ci doar în parte. Probabil, doar atât cât putem duce. Însă trebuie să ne preocupe să cunoaștem acest în parte care ni s-a dat, ca să putem înțelege oamenii, vremurile și voia lui Dumnezeu. În Cuvânt găsim scris clar că plata păcatului este moartea, dar că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci mântuirea lui. 

„Doresc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?”
Ezechiel 18:23

Da, este o plată pentru păcat și pentru păcătos, dar cu siguranță nici unuia dintre oameni nu i s-a încredințat rolul de judecător și, cu atât mai puțin, funcția de executor. Nouă ni s-au încredințat alte roluri, să fim iubitori de oameni, făcători de pace și purtători de sarcini.

M-a frământat o întrebare în aceste zile. Când au uitat oamenii să mai fie oameni, să mai simtă cu oamenii, să mai iubească oamenii? Nu știu ce ați răspunde voi la această întrebare, dar știu ce răspuns am găsit eu… pentru mine.

Oamenii au uitat să mai fie oameni când au încetat să-L iubească pe Dumnezeu.
Nu poți să-L iubești pe Dumnezeu și să nu iubești oamenii. 

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Marcu 12:30,31

P.S. M-am tot gândit ce titlu să pun acestei înșiruiri de cuvinte și de emoții care mocnesc în mine de ceva vreme… M-am oprit la titlul romanului lui Lev Nikolaevici Tolstoi, ilustru scriitor rus (să nu vă fie cu supărare, dar e bine să nu generalizăm și să-i băgăm pe toți rușii în aceeași oală cu Putin). În rest, s-aveți pace și să vă rugați pentru cei care nu o au!

🇺🇦 În imagine o pictură semnată Sviatoslav Kozachenko, artist ucrainean.

Doar tu și El

tu… imperfect, 
slab, fără vlagă, 
copleșit de grijă și lupte, 
clătinat de îndoieli, 
frământat de întrebări fără răspuns,
rănit, descurajat, plin de teamă
pierdut deseori printre cuvinte,
lacrimi și strigăte mute,
rătăcitor între pământ și cer,
dar mereu regăsit,  
stai acolo, așa cum ești, 
tu față-n față cu El.

El… perfect, 
atotputernic, sfânt, 
atotștiutor, stâncă tare, 
drept, bun, iubitor
Dumnezeu care te vede,
te ascultă, te înțelege,
te alină, te ajută,
te ridică, te iartă,
te învață, te îndrumă, 
îți vorbește… ție.

Faci liniște,
să auzi vocea Lui 
să-L cunoști, 
să te miri,
să-I descoperi harul,
să-L lași să te atingă,
să te transforme,
să ia chip în tine
ca tu… da, chiar tu,
după timpul cu El,
să fii din ce în ce mai puțin ca tine 
și tot mai mult ca El!

Rugăciune

Doamne, te rog, mă iartă
pentru tot ce nu sunt
din tot ce-ai fi vrut să fiu
pentru tot ce n-am făcut
așa cum Mi-ai cerut
și cum Ți-ar fi plăcut…

mă iartă c-am ales
de mult prea multe ori
să fac ce spune lumea,
în loc să Te ascult…

mă iartă pentru vorba
ce trebuia s-o tac
și pentru orice tăcere
ce trebuia s-o strig…

mă iartă pentru luptele
sfârșite în lacrimi și durere,
când am crezut în mine
mai mult decât în Tine…

mă iartă pentru teama
pe care n-o înfrunt,
ci-o cuibăresc în mine
și-o folosesc drept scut

mă iartă pentru clipa
cea risipită-n vânt
când am atâtea-n minte
și uit de-al Tău Cuvânt

mă iartă pentru vina-mi mare
de-a fi atât de mic
încât, spre Tine, nici privirea
nu pot să mi-o ridic

mă iartă și mă ia de mână
așa ca la-nceput
mă-nvață iarăși pașii
credinței, iertării și iubirii,
și-mi fă din harul Tău un far
să-mi lumineze calea
ce duce sus, la Tine!

Rămășițele unor vremuri neobișnuite

Observ în jur mai multe tipuri de reacții absolut normale la tot ce se întâmplă acum peste tot, în lume. Una dintre ele mi-a atras atenția: obișnuința.

Ne-am obișnuit cu realitatea dramatică a acestor zile de pandemie. Da, am trecut de la a urmări știrile în exces la a nu mai fi interesați de ele aproape deloc. Nu ne mai șochează statisticile morții. Destul de rar ne mai impresionează vreun caz mai trist, de pe la noi sau de la alții, în rest totul se reduce la niște numere.

Ne-am obișnuit cu tot ceea ce era neobișnuit, cu amenințarea noului coronavirus, a bolii, dar și cu prezența morții.

Ne-am obișnuit cu starea de fapt și de drept, instituită prin ordonanțele care ne țintuiesc în case sau ne permit să ieșim din casă cu porția și cu declarația.

Ne-am obișnuit să spunem un „Doamne ajută!” ori de câte ori ieșim din casă, ba chiar și câte-un „Tatăl nostru” înainte de culcare, unii pe criteriul că poate ajută la ceva, alții cu convingerea că doar rugăciunea ne mai ajută.

Ne-am obișnuit să purtăm măști și mănuși. Ne-am obișnuit să îi vedem pe alții purtându-le. Ne-am obișnuit cu repetabilitatea obsesivă a banalei operațiuni de spălare a mâinilor și a dezinfectării suprafețelor des folosite.

Ne-am obișnuit cu noua rutină zilnică impusă de distanțarea socială. Ne ferim de oameni în marketuri, pe stradă, în mijloacele de transport.

Ne-am obișnuit să lucrăm de acasă și să interacționăm cu colegii prin skype, zoom, ș.a.m.d. Ne-am obișnuit să ne facem cumpărăturile online sau să nu mai cumpărăm la întâmplare, dându-ne seama cât de puține lucruri ne trebuie de fapt.

Ne-am obișnuit chiar și cu așteptarea, care, la început, părea atât de greu de suportat.

Ne-am obișnuit inclusiv cu faptul că avem timp. Atât de tare încât, dacă până nu demult ne scuzam în stânga și-n dreapta cu „n-am avut timp”, acum nu mai știm ce să facem cu el. Ne plictisim și ne căutăm de lucru.

Ne-am obișnuit cu școala online, cu biserica online, cu viața online.

Am început, ușor-ușor, să ne obișnuim să petrecem timp cu cei din casele noastre, fără să ne întrerupă nici o grabă. Nu prea mai știam cum e să stăm împreună cu ai noștri, așa tihnit, fără să ne mai zboare gândurile la alte treburi, „mai importante”.

Ne-am obișnuit cu liniștea, dar și cu incertiudinea. Nu mai privim viitorul la pachet, luăm fiecare zi așa cum vine, la bucată, înțelegându-i importanța.

Ne-am obișnuit cu faptul că oricine am fi, oricum am acționa, că ne place sau ba, nu noi deținem controlul.

Ne-am obișnuit pentru că avem capacitatea de a ne adapta la schimbările și dificultățile care apar în viața nostră. Iar obișnuința face să ni se pară realitatea acestor zile mai ușoară.

Va trece pandemia, se vor ridica restricțiile, ne vom recăpăta libertatea, vom reveni la viață. Nu la viața de dinainte, pentru că multe nu vor mai fi la fel. Nici noi nu am rămas aceiași, pandemia ne-a schimbat percepția asupra vieții, asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Va trebui să ne obișnuim cu o nouă realitate, să ne adaptăm la o nouă normalitate. Și o vom face. Unii mai ușor, alții mai greu.

Să fie printre obișnuințele recente vreuna care merită păstrată? Câteva, aș zice eu…

Obișnuința cu ideea de efemeritate, de conștientizare a faptului că viața noastră va avea un punct final.

„Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.” (Ps.144:4 VDC)

Trecem, mai devreme sau mai târziu. Cum trecem e mai puțin relevant, însă cum trăim și ce rămâne în urma noastră va face diferența.

Obișnuința de a chema Numele Domnului, de a căuta ajutor la El, însă nu prin prisma ideii „că poate ajută la ceva”, ci cu convingerea că Dumnezeul cel viu răspunde întotdeauna celor ce Îl caută și Îl cheamă în ajutor.

„Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul.” (Ps.124:8 VDC)

Obișnuința de a petrece timp cu cei din casa noastră, de a ne pune la dispoziția lor, de a sta pur și simplu împreună, de a redescoperi comunicarea în familie, de ne iubi și a ne accepta exact așa cum suntem.

„Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinţi și preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertaţi-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.”
(Coloseni 3:12-14 VDC)

Este totuși ceva cu care nu ne-am putut obișnui în perioada aceasta? Știți cu ce anume? Cu lipsa interacțiunii umane. Ne lipsesc oamenii, prietenii! Ne lipsește emoția unei îmbrățișări, bucuria unui zâmbet, căldura unei priviri… Ne lipsește vibrația unui dialog purtat natural, față-n față, nu prin intermediului vreunei aplicații de comunicare.

E bine dacă simțim că ne lipsesc oamenii! Când vom avea libertatea să ne îmbrățișăm din nou, să ne strângem mâinile, să ni se întâlnească privirile… o vom face cu adevărat, din toată inima. Asta desigur, doar dacă vom fi învățat că oamenii contează, că în viață putem dobândi lucruri, bogății, succes, putere… dar că toate acestea capătă sens și valoare doar dacă sunt gestionate corect și dacă sunt împărtășite cu alți oameni.

„Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama.”
(Iov 33:14 VDC)

Ne-a vorbit și acum, și nu oricum, ci cu voce puternică. Nu putem spune că nu am auzit. Pentru că vocea Lui a răsunat de la un capăt al pământului la celălalt.

Nu am vrut să vorbesc despre una dintre obișnuințele de dinainte de pandemie, însă o voi face pentru că mi-e teamă că va trece criza și ne vom întoarce la ea. Vorbesc despre obișnuința de a ignora vocea Lui Dumnezeu, de a o pune pe „mute” ori de câte ori nu ne convine că interferează cu interesele noastre firești, cu umblarea noastră lumească după plăceri și lucruri de nimic… Este timpul potrivit să ne dezobișnuim de neascultarea de Dumnezeu, de a ne preface că nu știm ce vrea de la noi, când de fapt voia Lui e întipărită negru pe alb în Cuvântul Său și în conștiința noastră.

Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?
(Mica 6:8 VDC)

Vom ieși treptat din izolare. Vom renunța la unele comportamente, la a purta măști și mănuși, dar, dacă nu ne vom dezobișnui de obișnuințele care ne înstrăinează de Dumnezeu și de voia Lui, de chemarea Lui la a deveni iubitori de El și de semeni, înseamnă că nu am învățat nimic din pandemia asta.

Credința și rugăciunea, noile tendințe în 2020

La început era vorba despre China. Ne-am uitat cu puțină îngrijorare, cu puțină compasiune… Părea că e undeva departe. Și era.

Apoi s-a aflat de câte un caz ici, colo… prin Europa. Depărtarea s-a micșorat. Au început să se îmbolnăvească oamenii din Italia și fiecare zi aducea vești din ce în ce mai rele. Mureau cu zecile, apoi zecile au devenit sute, zilnic. Românii din Italia cuprinși de teamă, au decis să se întoarcă acasă. Teama e un sentiment natural, mai ales în contextul actual, acțiunea lor de a fugi din calea unui pericol iminent fiind justificată, nu însă și rațională.

… Și apoi au început să apară primele cazuri în România. Primul. Al doilea. Al treilea. Și numărătoarea continuă… Îngrijorarea a început să cuprindă inimile românilor, ale autorităților… S-au luat măsuri. Unii le-au ridiculizat, le-au luat în glumă…

A fost anunțat primul deces. Al doilea… Al treilea… Numărul se schimbă zilnic…
Când decesul cu numărul “… “ căpătă un chip, un nume, percepția se schimbă. Nu mai este vorba despre China, nici despre Italia sau Spania.. Este despre bunicul unui cunoscut, despre tatăl unui prieten, despre mama unui coleg, despre fiul unui vecin, despre cineva cu care te-ai intersectat la un moment dat… un om pe care îl știai.

Acum totul se simte mai intens, mai aproape, mai dureros. Transmiți un mesaj de condoleanțe și nu te miri când încep să-ți joace ochii în lacrimi.

Depărtarea s-a apropiat. Te gândești la ai tăi. Inevitabil.

Ce va fi mâine? Oare ale cui vieți se vor mai stinge în spatele numerelor reci, anunțate zilnic de autorități?

Nu știm. Nimeni nu știe… Nesiguranță.
Teamă. Incertitudine. Neliniște.

Da, trebuie să fim sinceri. Suntem oameni. Le simțim din plin în aceste zile. Ce ar trebui să facem cu aceste emoții? Cum să ne liniștim inimile îngrijorate? Cum să învingem teama? Unde să găsim speranță?

Rugăciunea poate fi un mijloc foarte eficient pentru procesarea emoțiilor negative. Când ne rugăm, deschidem o ușă spre locul cel mai intim al ființei noastre… unde se îngrămădesc gânduri, sentimente, dorințe. E un loc în care doar Dumnezeu are acces garantat, cu sau fără permisiunea noastră.

Și dacă are acces oricum, atunci de ce să nu-L accesăm în mod direct și conștient? Să-I vorbim deschis despre gândurile care se frământă cu grămada în lăuntrul nostru, să ne identificăm emoțiile și să le exprimăm, să-I vorbim despre temeri, despre așteptări și dorințe… și apoi să facem liniște!

Atât de liniște încât să nu se mai audă nimic din forfota acestei perioade. Să se audă doar vocea Lui, care să ne amintească ce gânduri are Dumnezeu pentru noi.

„Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi’, zice Domnul, ‘gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia‬ ‭29:11‬ ‭VDC‬‬)

Mai poți fi neliniștit când știi că El îți vrea binele? Mai poți privi cu teamă și neîncredere spre ziua de mâine?

Nu.
Nu există încurajare mai puternică pentru oameni, în vremea acesta, ca cea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, în credința pe care o avem în promisiunile Lui și în pacea pe care o simțim când ne apropiem de inima Lui.

Încercați și voi.
Nu mai e chiar așa de demodată credința în Dumnezeu, în 2020. Dimpotrivă, a început să fie în trend.