Și moartea nu va mai fi.

A trecut mai bine de un an de când trăim vorbind mai mult despre „moarte” decât despre viață. Dacă v-aș întreba când ați aflat ultima dată despre cineva care a murit, ce ați răspunde? Cred că răspunsurile voastre nu ar fi prea diferite de al meu. Azi, ieri, în urmă cu câteva zile, săptămâna trecută, acum o lună…

Prea des ne-au ieșit în cale vești despre moartea cuiva în ultimul an. A fost anul în care probabil am transmis cele mai multe mesaje de condoleanțe, anul în care rugăciunile pentru vindecarea cuiva s-au preschimbat în rugăciuni pentru mângâierea altcuiva… Am fost, pe rând, fie printre cei care au trăit durerea despărțirii de cineva drag, fie printre acei martori tăcuți ai altor inimi întristate.

După un an ca acesta poate ar fi trebuit să ne obișnuim mai mult cu ideea de moarte și cu statutul de muritori. Însă nu s-a întâmplat așa. În continuare, când aflăm că cineva a încetat din viață, vestea ne surprinde și ne produce disconfort emotional. Ne oprim în loc, nu ne vine să credem și ne trezim asaltați de un amalgam de gânduri, întrebări și emoții contradictorii. Deși ne-am aflat mai mult ca oricând în proximitatea morții, ideea de moarte și a muri ramâne în continuare rece, ne intrigă, ne dă fiori și ne schimbă starea.

Însuși Domnul Isus, cu puțin timp înainte de a fi judecat și condamnat, a simțit fiorii morții și le-a spus ucenicilor: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte…” (Matei 26:38)

Când s-a pornit furtuna și valurile mării au început să lovească în corabie, ucenicii au fost cuprinși de o spaimă de moarte. Atunci au  început să strige: Doamne, scapă-ne, că pierim!” (Matei 8:25)

De câte ori n-am strigat și noi ca ucenicii? Când în preajma noastră se întâmplă ceva care ne poate pune în pericol viața, în mod instinctiv trăim un sentiment de frică. Ideea confruntării cu moartea ne presară în suflet teamă, neliniște și îngrijorare. Chiar dacă știm că va veni ziua aceea, evităm să ne gândim la ea, nu o dorim și nu ne putem obișnui cu ea pentru că nu am fost creați pentru a muri.

Omul a fost creat pentru viață, iar viața este incompatibilă cu moartea. Totuși moartea este inevitabilă. În Eclesiastul citim: „Nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei” (Eclesiastul 3:2a)

Și, într-adevăr, de când primul om a căzut în păcat, moartea și-a avut și își tot are vremea ei: Fiindcă plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23a)

Poate vi se pare totul sumbru până aici. Așa și este. Moartea este sumbră, întunecată, devastatoare. Însă cu cât devenim mai conștienți de realitatea ei, cu atât vom aprecia mai mult viața. Nu atât viața aceasta pământească, limitată la un număr de ani, cât, mai ales, viața veșnică pentru care am fost creați.

Dacă printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, a fost nevoie tot de un OM, de Omul Isus Hristos, ca să sufere, nu doar o întristare de moarte, ci moartea însăși pentru a ne elibera de păcat, de moartea eternă. Pe Omul acesta „Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea.” (Faptele Apostolilor 2:23,24)

Poate că moartea pare, uneori, un obstacol de neînvins, ceva peste care nu se poate trece, însă Biblia ne vorbește depre sfârșitul ei: Și moartea nu va mai fi. (Apocalipsa 21:4)

Iar versetul din Romani 6:23 continuă așa: (…) dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Pentru a beneficia de acest dar al lui Dumnezeu, nu iminența morții ar trebui să ne determine felul de a fi, de a trăi și alegerile, ci perspectiva vieții veșnice în Isus Hristos.

Se tot ridică, în mod greșit, aș spune eu, o întrebare: Suntem pregătiți pentru moarte? Dac-ar fi să răspundem cu sinceritate, cred că răspunsul ar fi „nu”. Nu suntem, nu vom fi niciodată și nici nu trebuie să fim. În schimb, întrebarea la care ar trebui să răspundem, și nu oricum, ci neapărat cu „da”, este: Suntem pregătiți pentru viață?

Fie că ne vom pregăti sau nu pentru moarte, de ea vom avea toți parte. Unii mai devreme, alții mai târziu. Dacă vrem să ne bucurăm de viața pentru care am fost creați și la care am fost chemați, atunci nu trebuie să mai amânăm nici o clipă pregătirile pentru a moșteni viața veșnică. Nu știm când vom pleca de aici, dar este esențial să știm cum vom ajunge dincolo. Vom fi printre moștenitori sau printre cei care au pierdut moștenirea care li s-a pregătit și s-a plătit cu preț de sânge?

Să nu ne înșelăm singuri. Putem cunoaște răspunsul încă de aici. În dreptul fiecăruia dintre noi s-a dat o hotărâre de iertare și ea a fost dusă la îndeplinire de Domnul Isus,  care a murit în locul nostru și a înviat! Biruința Lui asupra morții ne-a deschis nouă, tuturor celor ce credem în El, drumul spre o viață nouă, veșnică! Diferența dintre viață și moarte o face credința pe care o avem în El!

„Isus i-a zis: “Eu sunt Învierea și Viata. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.
Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:25,26)

Care este răspunsul tău?
Eu cred și vreau să trăiesc având „(…) ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică.” (Romani 6:22)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s